Secretul succesului este sinceritatea. Odată ce poţi să te prefaci, ai reușit.
Cazul Tâncăbești
Cine putea să prevadă așa un necaz? Cum adică? Ditai consulul general la Strasbourg să fie debranșat de la atmosfera subţire, franţuzească? Să revină ea în ţărișoara ei carpatică, plină de megieși troglodiţi? Doamne! Prin ce coșmar i-a fost dat să treacă! Să fie ea împinsă de la o așa înălţime?
Salvarea? Ar fi dată de prima regulă a excavării: dacă te afli într-o groapă, oprește-te din săpat!
Nici lacul nu te-așteaptă
Către unde, unde să mă-ndrept, Doamne? Acolo nu, acolo nu, acolo nu. Dincolo nu-i voie, acolo nu vreau că nu-mi mai place priveliștea și colo-colo m-așteaptă ziariștii, cu hărţuiala lor mizerabilă. Ăia de la baltă, pescarii pătimași și-au șmirgheluit acele de-nţepat, privitul pe geam mă obosește, pe cuvânt că încep să uit de manichiură! Asta îmi mai lipsea acum. Să fiu populară la partid. Nu, nu se poate. La Tâncăbești cu mine! Îmi lipsesc luminiţele colorate și potriveala succesului. E clar, numai acolo, în stuful lacului, pot să-mi dreg umilinţa. Și să nu uit să gândesc din nou!
Dar dacă apar ăia cu bărcile? Și-mi taie mitocanii toată meditaţia, simţită atât de zen, adică topless? Îngrozitor.
N-a mai rămas nimic șarmant
Ce mă fac? Cred că salvarea poate veni ori numai de la Tâncăbești, ori numai de la gânditul cu capul. Sincer, mă-nţelege cineva? Știe cineva unde mi-am pus penseta? Nimeni? Oamenii ăștia, veșnic nemulţumiţi de sfânta lor mămăligă, în loc s-o preţuiască, te pomenești că mă pizmuiesc. Și nimeni nu realizează prin ce trec eu acum. Și mai ales de când. Adică de pe la fără zece. Cât or fi durand astea? Angoasele. Că depresii n-am. Trebuie să mă refac estival, rustic și acvatic. Acolo e de mine. Cu tine, sufletul meu rătăcit. Pe tăpșanul de la malul apei.
Ce dacă nu susură?
Laptopul Apple
Am auzit, dar nu știu dacă pot să fiu de acord sau nu, că inteligenţa artificială nu se compară nici pe departe cu prostia naturală. E ceva ciudat în asta. Totuși, dacă am să am reţea la baltă, voi verifica.
Mă exasperează situaţia, chiar în momentele astea de zen…(am mai spus-o? Nu-i nimic. Ce dacă? Bătrânica aia, care repeta același lucru, din 2 în 5 minute, a trăit bine mersi, până la…hăt, încolo…). Deci, reiau. Ce talent am să divaghez, cu mine alături…Ce spuneam? A, da. Mă gândeam la laptopul Apple. Nu știu de ce, dar nu mai pot fără el. Adică pot, dar din ce în ce mai rar. E trist că voi fi singură iar, în faţa partidului meu. Nu mă va mai ajuta nimeni să tac. Va trebui să fac ceva. Unde? Și mai ales, ce?
S-au vorbit între ei!
Deși nu vizionez integral programele tv, parcă aveam mai multă încredere în ăștia, decât în aia, ziariștii scârţa-scârţa pe hârtie. Dar am auzit că s-au prostit și cei de la televiziune. Păi au făcut ei o anchetă despre Tâncăbești și nici nu știu ce i-ar putea durea în coate de faza asta. Și au zis că unele acte au fost schimbate, puse alte texte pe ele, înainte să-mi cumpăr (hi,hi) amărâta aia de căsuţă pe buza lacului. Și ziceau ei că aparent, documentele sunt legale, dar pe fond sunt indubitabil (auzi vorbă!) nelegale.
Și au mai venit apoi aia de la ziarul din judeţ, că tot Ilfov îi spune și au pus scandalul pe pagini întregi. Cică dacă aș ști cu adevărat dreptul administrativ și alte legi, nu m-aș fi încurcat în afacerea aia.
Măi, ce știu ăștia despre mine? Ce-or crede ei? Că eu, în calităţile mele de consilier, prefect, mai mult ca prefect, apoi subprefect (c-așa e viaţa, dură ca o piatră ponce: azi aici, mâine-n papuci) și consul în Franţa, n-am văzut destule? N-am înţeles nimic? Ce tufe sunt ăștia. Pardon, mersi de înţelegere, că uneori, mă umplu și eu de nervi.
Gaia-maţu
Se ţin de capul meu, de parcă le-aș fi luat pâinea și peștele din castron. Că e nelegal, că e un abuz, că ei vor să facă promenadă pe malul lacului, că protejează ei peștii. Pește prăjit! Cine se uită la fiţele lor de legaliști revoltaţi, ca la predicile din amvon? Și cum îi dau ei înainte că: „doamnă, vă avertizăm că nu e în regulă să vă faceţi aici cuib. Că aici e natura protejată. Și noi ne câștigăm existenţa din asta. Și am cheltuit o groază de euro. De parcă eu aș fi făcut plăți la Paris în drahme grecești, ca banii lui Valvis, de la ciorapul copilăriei. Sincer? Nici nu vreau să mă gândesc la imaginea asta. Da’ așa mi-a venit. Sunt și spontană.
Ce dacă s-au ţinut de coafura mea și au insistat că le distrug afacerea. Cum adică, eu nu știu ce-s alea afaceri? Și cum se fac ele? De la partid în jos? Ce proști și îngâmfaţi oameni, n-am putut să văd! Se ţin scai de persoana providenţială și-i boţesc mâneca, tot trăgându-l de atenţie. Așa, ca gaia-maţu, cum frumos spunea un tip din folclor.
S-a dovedit ceva? Aud?
Nici n-au cum. Cică va fi un proces. Acolo, la „sala pașilor pierduţi”, c-așa ţin minte că-i spune. Să-i văd dacă le dă punga ghes. Dacă își menţin afirmaţiile, onorată instanţă. Că, toate ca toate. Dar să susţină că actele au fost măsluite, iar eu pornită să îmbrăţișez stilul rustico-natural, așa, din capriciu, sau ca să-mi demonstrez puterea, asta le întrece pe unele pe care le-am auzit chiar la Strasbourg.
M-au făcut românii ăia, conaţionalii mei, ca la ușa liftului. „Consul de baltă”. Ha! Încep să mă enervez și risc să mi se aburească ochelarii. Să nu se-ntâmple alt pocinog, pe urmă. Mai bine, mă fac că nu știu nimic, decât să mă bag în troaca lor, de nesimţiţi. Parvenită eu? Sclifosită? Cu ifose? Păi, când le-oi arăta CV-ul meu beton, ca expertă în: administraţia publică, în gestionarea activităţilor ministerelor și deconcentratelor, în verificarea legalităţii actelor administrative ale organelor publice centrale și că am acţionat pentru punerea în aplicare a obiectivelor cuprinse în programul de guvernare, să văd eu cum le cade tencuiala de pe feţe.
Nu cedez, nici călcată cu Ferrari. Sau, să mă fac superioară și aristocrată? Ori populară? Încă nu m-am decis. Las totul pe seama inspiraţiei. Și uite că mi-a prins binișor. Mai puţin în prezent. Dar mă fac eu mare, la loc.
La sol
Oh, ah, alarma tâmpită! Pardon, domnule că vă-ntreb, am ajuns la Otopeni? Coborâţi?
