Am asistat, zilele trecute, la două întâlniri ale ministrului Fondurilor Europene, Eugen Teodorovici, cu reprezentanți ai administrației locale. Tema principală, bineînțeles, cum să facem să accesăm mai multe fonduri de la Bruxelles. Mărturisesc că am fost profund impresionat de calvarul prin care trebuie să treacă un primar, de exemplu, pentru a duce la bun sfârșit un proiect finanțat cu bani europeni.
Ei bine, calvarul începe din momentul în care proiectul, întocmit, de obicei de o firmă de consultanță specializată, ajunge pe masa primarului. Sau pe mesele primarului, pentru că, în cele mai multe cazuri este vorba de zeci de bibliorafturi cu mii și mii de file. Ce credeți că trebuie să facă primarul, în această primă etapă? Să semneze, filă cu filă, proiectul. Ați auzit bine. Apostila primarului trebuie să se regăsească pe fiecare dintre miile de file care alcătuiesc proiectul. Primarul Rababoc, al comunei Ștefăneștii de Jos, ne-a mărturisit că i-a luat o zi întreagă să semneze un astfel de proiect. La rândul ei, Olguța Vasilescu, primărița din Craiova, a declarat că o astfel de îndeletnicire i-a răpit 6 ore. Tot ea a povestit că, în Polonia, un proiect similar nu conține mai mult de… 30 de pagini! Te întrebi, atunci, de ce în România regulile sunt diferite? Răspunsul, zic eu, e unul singur. Pe fruntea românilor, europenii au aplicat o ștampilă pe care scrie, mare, CORUPȚIE, ceea ce-i face să sufle și-n iaurt.
În fine, proiectul ajunge la instituția care trebuie să-l declare eligibil. Aici, altă distracție. Încep să curgă valuri de cereri de clarificări către beneficiarul proiectului. Odată răspunsurile date, tot se mai găsește un funcționar, mai catolic decât Papa, care mai dă peste o chichiță și revine cu clarificările. Să zicem că proiectul este aprobat. El este postat pe SEAP, iar apoi se țin licitațiile. Ei bine, aici începe marea tevatură. Nu există nicio situație până acum în care rezultatul licitațiilor să nu fie contestat, după principiul „Nicio licitație fără contestație!” Cum spunea premierul Ponta, „există „firme de contestație” care se ocupă numai cu acest „sport”. Căci românii nu-și pot renega zicala preferată și anume „să moară capra vecinului”. Urmează ani în șir de arbitraje și procese, care uneori au ca rezultat pierderea banilor europeni.
Dar să zicem că, după 3-4 ani, în medie, proiectul intră în faza de execuție. Nici acum nu va fi liniște. După câteva cereri de rambursări achitate, se mai găsește câte unul să spună că proiectul nu este bun, pe ici pe colo, anume în punctele esențiale și să înceapă să solicite corecții. Adică să ceară banii înapoi. Degeaba spun beneficiarii că proiectul a fost aprobat de forurile competente, că cârcotașul pretinde că s-a greșit și bagă mâna adânc în bugetul primăriilor, cerând corecții. În asemenea condiții, ce să te mai faci? Te lași păgubaș, când vezi că românii nu știu altceva decât să-și tragă singuri cu stângul în dreptul.
Concluzia este una singură. Trebuie umblat serios la legislație și la ghidurile de întocmire a proiectelor. O speranță există. Eugen Teodorovici a promis că procedurile vor fi mult simplificate și că se va reduce birocrația. Doamne ajută! Altfel România va rata șansa dezvoltării.
