Învierea Mântuitorului Hristos ne interpelează continuu, pentru că, deși am prins ceva din sensurile sale, încă nu am înțeles-o definitiv. Ea rămâne o taină. Și așa cum taina nu cunoaște descifrare în timp, la fel atitudinea cu care dreptmăritorul creștin întâmpină taina nu cunoaște nici diminuare, nici sfârșit.
“De aceea, taina Învierii este celebrată permanent în Biserică, în fiecare duminică și în fiecare an, la nesfârșit. Privită cu ochiul logicii umane, Învierea lui Hristos este un paradox. Privită cu ochiul credinței, ea este o consecință firească a unei iubiri debordante, pe atât de supranaturală pe cât Învierea este supranaturală pentru omul aflat în condiția existențială de acum. Astfel, fiind împlinită pe Pământ pentru oameni de către Fiul lui Dumnezeu, concepută de Tatăl cel Ceresc, Învierea Mântuitorului are o dimensiune cosmică, în cel mai extins înțeles al cuvântului. Așa cum în starea de decădere a omului întreaga creație împărtășea suferința și starea acestuia de păcat, suspinând cu suspine îndurerate, cum frumos și semnificativ zice Sf. Apostol Pavel (Romani 8, 22), tot astfel, în momentul reabilitării, întreaga creație saltă cu cântări de bucurie, preamărind pe Dumnezeu în Hristos în Care ea însăși a trecut “de la moarte la viață”. Învierea unește Cerul și Pământul, le leagă pe amândouă prin mirarea produsă la oameni, ca și la îngeri, în egală măsură”, spun clericii.
