Frica, tristețea, necazurile, zbuciumul sufletesc sunt parte din viața noastră, a tuturor, și ne învăluie adesea. Așa cum ne bucurăm de numeroase zile frumoase, încununate cu mulțumire, exaltare sufletească și bună dispoziție, mai suntem nevoiți să trecem și prin perioade în care trebuie să ne zbatem aproape până la epuizare ca să găsim soluții salvatoare pentru problemele ce apasă pe umerii noștri. De ce permite Dumnezeu, Tatăl nostru care ne-a creat și care ne iubește neîncetat și nemăsurat să suferim?
Am ales să tratez acest subiect deoarece, am tot întâlnit diverse persoane, și în special tineri, care, în ciuda faptului că sunt dedicați cu adevărat muncii, documentării, informării și dezvoltării profesionale și personale, întotdeauna ajung într-un impas, într-un moment de răscruce, în care parcă tot ceea ce au făcut bun până atunci s-a șters cu un burete și s-a transformat într-o suferință apăsătoare. Și, culmea, zilele negre, îngreunate de evenimente neplăcute, vin chiar atunci când părea că viața lor începe să se așeze frumos, că lucrurile capătă o ordine firească ce prevestește un viitor promițător.
De la bucurie la tristețe, mai e doar un pas
De pildă, o prietenă aflată la început de carieră, cu o minte ageră și o dorință nebună de a reuși în viață, a progresat profesional atât de mult încât a ajuns să-și permită să locuiască într-o casă mare și frumoasă, să nu ducă grija zilei de mâine, ba chiar să se răsfețe cu tot ceea ce-și dorește. Plus, un partener de viață chipeș, care-i arăta o iubire inocentă care-i aducea împlinirea. S-ar putea spune că trăia ceea ce alții, după o viață de muncă, nici nu îndrăznesc să viseze. A existat însă și reversul medaliei. Tocmai când trăia succesul din plin și era mai fericită ca oricând, mama ei a descoperit că suferea de o boală grea, căreia medicii nu-i mai dădeau nicio șansă. La nici șase luni după temutul diagnostic, femeia s-a stins. Ea, care își iubise mama mai presus de orice, s-a închis în carapacea tristeții, a lacrimilor și a durerii. Tatăl ei, la rându-i, a suferit un șoc. Avea perioade când refuza să mai vorbească și să-și mai dorească să trăiască și perioade de mânie și agresivitate. Cu timpul, omul a căzut în patima alcoolului. A urmat un lung șir de investigații medicale și tratamente costisitoare. Să nu mai vorbim de faptul că partenerul ei de viață, care-i promisese iubire pentru toată viața și urma să-i devină soț, a pus capăt relației cu ea. Evident, toate aceste întâmplări și-au pus amprenta drastic și asupra carierei tinerei. De la evoluția progresivă a ajuns la involuție și chiar la sancțiuni drastice. Ca să-și ajute părinții, în timp, ea a fost nevoită să renunțe la luxul în care trăise o bună bucată de vreme. Casa mare, frumoasă, impunătoare a înlocuit-o cu un apartament modest în care nu-și găsește liniștea. O adevărată dramă trăită de un om căruia, în urmă cu ceva ani, îi prevesteai un viitor încântător. Iar acesta este doar unul dintre multele cazuri de oameni fericiți care se îneacă brusc, în tristețe, în amărăciune. Desigur, se pune întrebarea? De ce îngăduie Dumnezeu astfel de suferințe?
Dumnezeu nu ne-a creat să suferim
Slăbirea sau necredința este boala cea mare care întrerupe legătura noastră cu Dumnezeu. Cât trăim, bucuriile și necazurile se împletesc. Căci bine spun sfinții părinți când amintesc că nu există om pe lumea aceasta care să aibă parte numai de bucurii și nici om care să se afunde în necazuri și să nu mai răzbească până la ultima suflare. Ce nu știm noi este că bucuriile pe care nu le trăim în profunzimea lor, cu suflet curat, cândva se vor transforma în dureri, în timp ce suferințele înțelese și purtate cu evlavie, pioșenie și speranță în Bunul Dumnezeu ne vor aduce bucurii mărețe și mântuire. Tatăl Ceresc nu ne-a creat ca să suferim. El nu ne-a atribuit imperfecțiuni fizice sau spirituale. Noi înșine aducem relele, materiale sau spirituale, în viața noastră. Dumnezeu nu vrea să-și vadă creatura iubită în nevoi, dureri, necazuri. El nu este autorul răului, ci al binelui suprem.
Neliniștea este efectul greșelilor noastre
Greșim că, de nenumărate ori, în loc să ne îndreptăm spre smerenie, spre binele moral, cu bună știință sau nu, urmăm calea răului, a păcatului, a patimilor. Scrierile bisericești ne prezintă trei factori colosali care ne conduc inevitabil spre suferință: neștiința, uitarea și ignorarea. Foarte multe păcate le săvârșim fără să știm acest lucru, considerând mai degrabă că înfăptuim lucruri absolut normale. De altfel, în nenumărate rânduri, deși avem capacitatea de a discerne binele de rău, recurgem la gesturi și fapte rele. Din neștiință, spunem noi. Dar atunci, neștiința se transformă în ignoranță care, dacă este menținută ceva vreme, devine uitare. Și iată, sursa durerilor fizice, sufletești! Iată de ce ne confruntăm cu atâtea lipsuri financiare, materiale, dureri trupești și sufletești.
Ne distrugem viața prin iubirea de sine
Cum se face că, totuși, fiind oameni care trăim după reguli și principii morale, prietenoși, respectuoși, onești și muncitori, ajungem să ne umplem de amărăciune, tristețe și să purtăm dureri aproape insuportabile? Ei bine, slujitorii bisericilor spun că rădăcina tuturor relelor este egoismul sau iubirea de sine, izvorât din dorința de a ne îndulci traiul de zi cu zi, de a ne crea un confort mai bun. Dacă avem păcate mai mici, trebuie să ne așteptăm la suferințe mai mici și invers. Cu cât păcatele noastre sunt mai mari, cu atât vom avea de înfruntat încercări tot mai grele. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, pe tânăra din povestea anterioară n-am auzit-o vreodată să facă vreo faptă creștinească. Nici măcar atunci când se bucura de câștiguri și bunuri materiale uimitoare. Ba chiar povestea, cu mândrie, despre succesul ei și de multe ori era nemulțumită de faptul că tot nu avea de ajuns. Nu-i plăceau oamenii, nu-i înțelegea pe cei care nu se ridicau la nivelul ei. Tuturor le găsea câte un cusur și nu trăia după legile divine. Ea se iubea doar pe sine.
