“Vorba aia”… e ticul lui verbal. Nea Gheorghe Dobre are 62 de ani. La el, expresia asta e de fapt o mică pauză, de 2,3 secunde între alte vorbe. După care, sentinţa poate fi: “de bine”, “aşa şi…aşa”, sau cumva, altfel. Iată:
Cum a fost cu iarna? Anul ăsta? Cu primăria, troienele, cu viscolul…?
„Domnule”, murmură el, „vorba aia.”…
Aştept concluzia. Îşi caută prin gânduri. Zice: „Cum să vă spun eu… A fost foarte bine! Adică, zăpada a venit când ne-a trebuit, mai tare. A fost foarte bine. Da”!
Despre cum au mers treburile în comună?
„N-am avut probleme cu transportul, cu alimentele…Nici cu pâinea!”, apasă el pe cuvânt, semn că e foarte important lucrul ăsta.
„Iar primăria s-a mişcat. Nu, nu, fără scorneli. E realitate. Că eu, n-am interes. Vorba aia, n-am pensie, n-am nimic. Nici soția. Pe noi ne întreţin copiii. Şi cu zăpada? S-a dat din două în două ore. Aici, pe străzile laterale. Au băgat buldozere, cu lame, de cum a început. Vorba aia, cu tot! Mai încolo, în Ialomiţa, n-a fost aşa. N-au fonduri? Fugi d’aici! Ăia ţin banii pentru altceva. Ştiu, pentru că am fost şi acolo. Dar la noi, a fost altceva, vorba aia. S-au mişcat bine, aici”.
Familia lui nea Gheorghe Dobre stă pe strada Rozelor. La un capăt al ei – biserica „Sfintei Treimi”. Va fi gata, în puţin timp. La celalalt capăt, cei doi Marian, fiul şi nepotul, au ieşit cu sania.
„Frumoasă potriveală”, ar zice el. „Vorba aia”.
