Ziua de 14 februarie reprezintă, pentru Otopeni, un reper major pentru istoria comunităţii. Despre vatra vechiului sat Hodobeni, despre moşnenii otopenari, obiceiurile locului sau firile localnicilor ne-a povestit Daniel Gheorghe (foto), istoric, otopenar şi deputat PNL în Parlamentul României.
“La data de 14 februarie 1587, în timpul unui domn nevrednic de amintire, Mihnea Turcitul, este atestată dania unei jumătăţi din moşia şi satul Hodobeni către mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti. Astfel, primul act în care apare numele oraşului nostru este un act de transfer de proprietate funciară, întocmit de către un domn destul de aplecat spre latura “imobiliară”, alunecos, instabil şi lipsit de trăsăturile demne ale marelui neam al Basarabilor.
Hodobeni era un sat aşezat atunci în vechea vatră a comunităţii noastre, valea râului Pasărea, în apropiere de Aeroportul Otopeni. Despre cătun se aminteşte că avea mori de apă pe acest râu, mori care sunt parte a daniei făcute de Mihnea Turcitul către comunitatea monahală de la Radu Vodă. Iar despre locuitorii acestei jumătăţi de sat se pomeneşte că erau “rumâni”, denumirea străveche a poporului nostru, denumirea de “rumân” fiind transferată în Evul Mediu timpuriu şi către ţăranii aserviţi, astfel şerbia fiind asimilată cu etnia. Acest fapt neplăcut s-a petrecut din cauză că în epoca migraţiilor barbare, teritoriul românesc a fost vremelnic şi succesiv acaparat în state care au aparţinut cotropitorilor slavi, ori turanici şi care deseori aserveau pe ţăranii rumâni. Autohtonii, neavând puterea politică şi militară de a se opune, erau nevoiţi să lucreze propriul pământ trecut în mâna stăpânitorilor venetici. Dar, despre cealaltă jumătate de cătun nu aflăm nimic. Experienţa istorică mă îndreptăţeşte să afirm că, în cealaltă jumătate a cătunului se găseau moşnenii otopenari care îşi păstraseră pământurile în teritoriul obştii lor şi care trăiau din vremuri străvechi, urmând obiceiul nescris al pământului, dreptul cutumiar românesc. Ei nu erau nici aduşi de boieri ori de mănăstire să muncească pământurile acestea, ci erau oamenii locului din vremuri neştiute, urmaşi ai geţilor munteni care, sub mileniul întunecat al migraţiilor (271-1247) au găsit adăpost în adâncul Codru al Vlăsiei şi care s au ţinut după firul Pasării pentru a-şi putea adăpa turmele de vite. Moşnenii otopenari pot fi confirmaţi istoric şi de descoperirile arheologice care atestă un sat românesc pe vatra veche de la malul râului Pasărea, din sec. X.
Firea acestor vechi autohtoni ai locului se mai regăseşte şi azi la unii dintre otopenari, nu întâmplător mulţi dintre ei provenind din neamurile de lăptari, oameni la care întâlneşti un puternic spirit de libertate, dinamism, demnitate şi un patriotism local pe care deseori o persoană neavizată îl poate asimila chiar “xenofobiei”. Lucrul acesta îl spun la prima vedere, fără a fi sociolog ori antropolog. Revenind la satul Hodobeni, cătun românesc de ţărani aserviţi, dar şi de ţărani liberi, trebuie să ni-l imaginăm ca având undeva, probabil, la aproximativ 100 de locuitori şi maxim 20 de familii. Niciodată nu vom şti câţi erau, dacă erau toţi localnici, ori o parte dintre ei fuseseră aduşi să muncească moşia. Cert este că, în Otopeni, nu există niciun argument istoric cu privire la o venire a locuitorilor săi de undeva anume pe aceste locuri .
Un element interesant de analizat este denumirea satului nostru!
Originea numelui de “Hodobeni”, nume întâlnit în secolul XVII sub forma de “Hodopeni” este de natură antroponimică derivând dintr-un nume propriu cu o sonoritate destul de ciudată pentru inventarul cu care suntem noi familiarizaţi. Cel care a dat numele oraşului în care trăim astăzi se numea Hodoba, cel mai probabil, dacă nu – Hodopa, astfel că este clar că acest personaj istoric este posibil ca, la origine, să fi fost de altă sorginte decât cea românească. Dar Hodoba acesta, trăitor undeva prin sec. XV-XVI, despre care s-a crezut pe rând că a fost un boier, un militar, un cioban ori un morar, lucru pe care nu-l vom şti cu siguranţă niciodată, era, în mod sigur, venit din exteriorul unei comunităţi preexistente, în care s-a instalat şi asupra căreia a avut un impact social major. De la Hodoba, cătunul de pe Pasărea a căpătat un nume păstrat până astăzi sub formele succesive de Hodobeni, Hodopeni şi, apoi, după anul 1700, împunându-se până astăzi denumirea de Otopeni, denumire care atestă, prin transformarea sa fonetică, realitatea că acest Hodoba (ori cum s-a chemat el), s-a aşezat în mijlocul unei comunităţi româneşti foarte mici, dar viguroase şi trainice.
“Roirea” şi formarea Otopenilor de Sus şi a celor de Jos!
Se mai spune că, prin sec. XVIII, pe fondul creşterii populaţiei, al extinderii comunităţii, dar, se pare, şi al unor inundaţii puternice petrecute pe Valea Pasării, ca în multe alte sate româneşti, s-a produs fenomenul de “roire”, astfel că otopenarii şi au părăsit vatra străveche din această vale, mutându-se nu departe de aici, mai precis în două alte puncte de pe moşia Otopeni: pe un mic deal din buza pădurii, care va deveni Otopenii de Sus şi o vale mai ferită de la marginea aceluiaşi codru, care va deveni Otopenii de Jos. Pădurea de atunci era uriaşă şi mergea necontenit din centrul oraşului Otopeni de azi până în centrul Capitalei, doar poienile mai scurtându-i din întunecime. Haitele de lupi erau o prezenţă frecventă atunci, şi vor fi la fel până foarte recent, în vremurile noastre, în prima jumătate a sec. XX!”.
