Editorial
Asistăm de câteva zile la un circ de zile mari oferit de „organele” Poliției Române. Circul ar putea fi considerat amuzant, în buna tradiție românească, dacă, prin fap-tele imunde care ies la iveală, n-ar fi trist și chiar înspăimântător. Aflăm despre indivizi al căror loc ar trebuie să se afle de partea cealaltă a baricadei, nicidecum de par-tea legii. Cei puși să comande miile de polițiști în lupta împotriva infracționalității se dovedesc, ei înșiși, cei mai mari infractori sau, dacă nu pot fi încadrați în această categorie de o incompetență crasă. E cutremurător să realizezi că cei învestiți să apere viața și securitatea cetățeanului sunt frați de breaslă cu cei pe care ar trebui
să-i azvârle unde le este locul, adică după gratii. Pe de altă parte sunt cei care nu au ce căuta în această instituție vitală pentru bunul mers al societății pentru că nu se pot „intitula” polițiști din cauza slabei pregătiri profesionale și al IQ-ului subunitar. Aceste „gărci” n-ar trebui să se supere de sumedenia de bancuri spumoase la adresa lor, pentru că ele sunt rupte din viață. Nu pot, însă, să neg că printre aceștia se află rătăciți și câțiva profesioniști cu care s-ar putea mândri orice poliție din lume, dar cu o floare nu se face primăvară. Cred că aceștia se simt umiliți când văd de ce „minuni” sunt în stare comandanții și colegii lor. Cum s-a ajuns aici? În primul rând, totul pornește de la selecția celor care vor să se înroleze în rândurile apărătorilor legalității. Eu cred că pentru a fi polițist trebuie să ai vocație și o statură morală ireproșabilă pentru a lupta împotriva scursurilor societății. Pe de altă parte, îți trebuie și o istețime nativă pentru a-i putea prinde pe cei care încalcă legea. Acestea, consider eu, sunt două premise fundamentale de la care trebuie plecat în pregătirea unui polițist. Mai apoi, odată instruit și aruncat în vâltoarea luptei, acest om, care-și riscă permanent viața, trebuie motivat material, pentru a fi sigur că el nu va cădea niciodată în ghearele corupției. El ar trebui mânat în luptă de comandanți integri, de un profesionalism indubitabil. Se întâmplă, oare, toate acestea în România? Nici pe departe, ți-ar putea spune asta și un copil de grădiniță. Când tu vii și tai nemilos din veniturile polițiștilor și numești conducători pe criterii politice sau pe criteriul că vrei să ai omul tău care să-ți ocrotească eventualele afaceri necurate, rezultatul nu poate fi decât acesta. Putreziciunea societății românești nu poate fi ilustrată mai elocvent decât prin ceea ce se întâmplă. Chiar și ministrul Stroe a recunoscut că în această instituțe fundamentală a statului este o mare „golăneală”, iar acum, a șaptea zi după Scripturi, vrea să facă un control și să încerce să dreagă busuiocul. Eu, unul, sunt sceptic că masiva acțiune heirupistă de control cu cohorta ei de sociologi și psihologi va reuși să vindece organul, când însuși statul și societatea sunt cangrenate în întreaga lor ființă. Este nevoie de o reformă profundă a acestor structuri. Dar, mai mult ca sigur se va umbla cu paliative, vânzoleala va dura trei zile, conform tradiției românești, după care se va așterne liniștea, fiecare se va întoarce la „îndeletnicirile” lui, iar noi vom exclama ca pițigoiul lui Topârceanu: „Ce să fie? Nu-i nimic. A trecut accelera-tul!”
