Stăteam într-o seară pe o bancă în fața blocului împreună cu alți vecini și “făceam politică”. Discuția se învârtea în jurul deja fumatei teme, dar mereu de actualitate, “cum și cât pot să fure ăștia”, adică guvernanții. Un vecin mai tânăr intervine în discuție și spune: “Hai dom’ne, dacă ai fi și tu acolo, la conducere, nai fura și tu? Eu unu’ aș fura, frate, cât aș putea! Păi să nu-mi fie și mie și familiei mele mai bine? Păi ce, io sunt mai fraier?” Brusc, am avut o revelație. Românul de rând nu e supărat că cei care-l conduc, îl fură!! I se pare un lucru firesc și natural ca aceștia să bage mâna la cașcaval, că doar nu fură de la el, crede acesta, fură de la stat. Stat din care el nu realizează că face parte, deși o parte din banii pe care el, la rândul său, i-ar fura cu nonșalanță și fără nici o remușcare, provin și din buzunarul său. Românașul nostru este supărat doar pentru că nu este băgat și el în această horă și este ros de o pizmă, cu greu ascunsă, că nu poate participa și el la jaful național. Specimenul manifestă, totuși, o admirație înăbușită în propriul lui subconștient față de cei care, „iete, ai dracu’!” se descurcă de minune să devalizeze pușculița statului. Și abia-abia se abține să nu scoată un fluierat de admirație.
Spre toată această propensiune pentru furat, românașul nostru este mânat, se pare, nu neapărat de o dispoziție genetică, ci de o mentalitate formată de-a lungul a sute de ani, începând cu dominația otomană și terminând cu deceniile de comunism, care au pervertit simțul proprietății și noțiunea de stat, combinată cu concepția bine înrădăcinată în subconștientul colectiv, „mie să mi fie bine, iar dacă se poate, să moară și capra vecinului”. La toate acestea s-au adăugat și cele ce s-au întâmplat după așa-zisa revoluție din decembrie. Timp de 22 de ani, cei cocoțați în vârfurile puterii nu au avut decât o singură preocupare: să fure. Și au furat de-au stins! S-au devalizat bănci, s-au inventat Caritas-uri și FNI-uri, s-au vândut flote, întreprinderi și combinate la fier vechi, s-au încheiat contracte mai mult decât oneroase cu statul, a înflorit economia subterană generatoare de evaziune fiscală, dar nimeni, cu firave excepții, nu a pățit nimic. Păi ce să înțeleagă bietul om din toate astea? Decât că este un fraier dacă nu participă, măcar la nivelul său, la această competiție națională. Vrea și el măcar o firimitură din cașcavalul nației. Astfel, furatul devine, natural, un sport național, organizat pe categorii, ligi sau divizii, cu campioni la șmangleală. Iar cei care nu se implică în acestă întrecere de „furat-viteză fără obstacole” sunt considerați fie blegi, fie proști, fie niște ciudați care mai cred, încă, în principii etice și morale și în binele public. Aceștia din urmă, între noi fie spus, au ajuns să reprezin-te o specie pe cale de dispariție în România, frustrați, la rândul lor, că nu întrevăd nici o cale de a ieși din această situație. Un singur lucru nu înțelege, însă, ipochime-nul descris mai sus: el își fură astfel singur, cu o inconștiență sinucigașă, căciula. Fie că participă, sau nu, la jaful național, lui n-o să-i fie mai bine, pentru că, încet-încet, țara se va duce de râpă, iar el se va trezi într-o bună zi că nu va mai putea beneficia de bunăstarea și protecția socială pe care i le poate oferi un stat prosper, bogat și cinstit, iar banii “agonisiți” prin mijloace dubioase se vor fi terminat. Atunci și el, și familia lui, la care ține ca la ochii din cap, vor rămâne, fluierând a pagubă, în fundu’ gol și doar cu căciula în mână. Din păcate, nici aia nu-i va mai ține de cald.
