Din 14 iunie 1985, „spaţiul Schengen” desemnează teritoriul constituit din cele 15 ţări care au semnat acordul de la Schengen, o localitate mică din statul Luxemburg,  triplu punct frontalier între Germania, Luxemburg şi Franţa. Aici au semnat acordul în 1985: Suedia, Portugalia, Ţările de Jos, Norvegia, Luxemburg Italia, Islanda, Grecia, Franţa, Finlanda, Danemarca, Belgia, Austria şi Germania.

Din 2008 s-au alăturat Malta, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Elveţia. Nu toate ţările Uniunii Europene fac parte din spaţiul Schengen şi invers, dacă luăm în calcul Islanda şi Norvegia.

Principalul obiectiv al Acordului de la Schengen este libera circulaţie a persoanelor în interiorul spaţiului Schengen. În consecinţă, viza Schengen acordată de un stat membru al Acordului de la Schengen este valabilă pe tot cuprinsul teritoriului Schengen. Viza este acordată pentru o perioadă maximă de 90 de zile pe semestru. Tratatul de la Lisabona semnat în decembrie 2007 modifică regulile juridice în privința spaţiului Schengen prin întărirea noțiunii de ”spațiu de libertate, securitate și justiție”. Aceasta înseamnă cooperarea polițienească și judiciară în domeniul politicii comune a vizelor de azil și de emigrație, în special prin înlocuirea metodei interguvernamentale cu metoda comunitară. 

Țările semnatare ale Acordului de la Schengen practică, deci, o politică comună în privința vizelor și au întărit controlul la frontierele limitrofe a țărilor dinafara spațiului.

Cine pote călători în spațiul Schengen

Orice cetățean al unei țări terțe poate pătrunde și circula pe teritoriul statelor care aplică dispozițiile Schengen pentru o perioadă de maximum 3 luni, în următoarele condiții:

 

  •  să fie în posesia unui titlu de transport valid;
  •  să aibă viza de scurtă ședere dacă aceasta este cerută de autorități;
  •  să poată demonstra scopul călătoriei;
  •  să aibă suficiente mijloace de finanțare pentru perioada de sejur și de întoarcere;
  •  să aibă asupra lui o asigurare de călătorie;

 

 să nu figureze în sistemul informatic Schengen și să nu fie considerat o amenințare pentru ordinea publică sau securitatea națională a statelor Schengen. Este foarte important de precizat că pentru o perioadă de ședere mai mare de 3 luni, fiecare cetățean trebuie să aibă viza națională de lungă durată sau un permis de ședere. Fiecare țară își poate stabili exigențele proprii și, de aceea, con­dițiile trebuie verificate de la țară la țară. Pe baza Acordului de la Schengen, un permis de ședere valid emis de un stat membru Schengen, însoțit de un titlu de transport, poate înlocui viza Schengen.