Un copil-problemă îşi terorizează colegii de clasă

Părinți disperați, la o școală din Ilfov

Gestionarea situației copiilor cu nevoi speciale este pentru sistemul educaţional românesc o mare piatră de încercare. Un bolovan, chiar, s-ar putea spune. Spre deosebire de alte ţări europene, cu experienţă în domeniu, România se confruntă cu deficienţe semnificative, în acest domeniu. Legislative, logistice şi de resurse umane. Oricine poate constata, cu uşurinţă, că nu există intrumentele necesare pentru a gestiona situaţia acestor copii, sau acestea sunt mai mult decât deficitare şi ineficiente. Cazul pe care îl vom prezenta, în continuare, confirmă, pe deplin, afirmaţia de mai sus.

În cele ce urmează, numele unora dintre protagoniştii acestei relatări nu vor fi dezvăluite, din motive lesne de înţeles. Nu ne propunem senzaţionalul cu orice preţ. Acest articol se vrea a fi o expunere a unui caz grav, al unui elev dintr-o şcoală ilfoveană, cu un impact deosebit asupra părinţilor ai căror copii studiază în acea unitate de învăţământ. Dar și asupra copiilor, înșiși. Dorim, o analiză, dar, totdată, să tragem și un semnal de alarmă cu privire la mijloacele prin care sistemul educaţional românesc reuşeşte, sau nu (mai degrabă), să rezolve astfel de situaţii de criză. Din păcate, spațiul editorial și amploarea acestui subiect nu ne permite prezentarea integrală a situației. De aceea, articolul va fi publicat în două părți. În prima parte, ne propunem să vă prezentăm cum este percepută această problemă de către părțile implicate. În cea de-a doua, veți afla ce măsuri legale au fost luate de responsabilii din forurile de conducere ale învățământului ilfovean pentru a rezolva situația, în urma unei ședințe comune cu părinții, și cât de eficiente s-au dovedit ele. Tot atunci, vom analiza întreaga situație și vom vedea cât de pregătit este sistemul educațional românesc să facă față acestor situații.

Destine frânte

A.I a avut, până vârsta de 10 ani, o soartă cruntă. Mama lui a plecat, prin 2004, în Franţa, unde s-a căsătorit cu un cetăţean francez. La scurt timp, s-a născut  primul său fiu, A.I. Atunci, nimic nu anunţa coşmarul pe care Angelica avea să-l trăiască, timp de un deceniu. Pentru că nu şi-ar fi putut închipui niciodată că în spatele omului de care îşi legase destinul se ascundea un monstru. Bestia i-a supus pe Angelica, pe A.I. şi pe frăţiorul acestuia, mai mic cu şapte ani, la chinuri fizice şi psihice inimaginabile. Abuzurile asupra lui A.I şi asupra mamei sale le-au provocat traume psihice inimaginabile. Dintr-un copil perfect normal, A.I s-a transformat într-unul cu grave probleme de comportament. Primele manifestări au apărut chiar în Franţa. Ajuns la şcoală, copilul avea mari dificultăți la învăţătură. Deşi intelectul său este normal dezvoltat pentru vârsta lui, A.I. manifestă un blocaj la scris şi la citit. Pentru a remedia această situaţie, statul francez a desemnat doi profesori de sprijin, care, zi de zi, îl ajutau pe micuţ să trecă peste acest obstacol. Unul era prezent la orele de curs, celălalt acasă, pentru a-l ajuta la efectuarea temelor. Şi asta, timp de doi ani de zile. Apoi, mama n-a mai rezistat. A hotărât să pună capăt calvarului care îi distrusese tinereţea dar şi viaţa copilului său. A intentat acţiunea de divorţ şi, în vara lui 2014, după doi ani de procese, cei trei s-au eliberat din iadul în care trăiseră atâta amar de vreme. Astfel, Angelica a hotărât să se întoarcă acasă. Să înceapă, cum se spune, o viaţă nouă. Una normală, de data aceasta. Să rupă cu trecutul cumplit şi să încerce să uite chinurile la care ea şi copiii săi fuseseră supuşi. Numai că…

…necazurile par să nu se mai sfârşească

În septembrie 2014, Angelica face demersurile necesare pentru a-şi înscrie fiul cel mare la şcoala din comuna natală. Cum el figura ca absolvent al clasei a II-a, A.I. a fost înscris direct în clasa a III-a. Aşa prevede legislaţia românească. Logic, aţi spune. Dar… Pentru că există un mare dar! Copilul nu ştia o iotă limba română. Motivul? Tatăl său îi interzisese Angelicăi să vorbească româneşte cu fiii săi. Aşadar, se pune întrebarea firească, cum ar fi putut A.I. să se integreze într-o comunitate, fără să poată comunica? Cum să-i transmită învăţătoarea cunoştinţele necesare, dacă elevul nu înţelegea limba? Mai ales că era vorba despre un copil cu probleme. Un copil cu nevoi speciale, care are nevoie de o abordare pedagogică cu totul aparte. Efectele acestei situaţii nu au întârziat să apară. Comportamentul lui A.I. a luat, în scurt timp, o turnură nefastă. A devenit violent. O violenţă ieşită din comun, după cum povestesc colegii lui şi părinţii acestora. Accesele de furie au început să se manifeste mai ales în pauze. Ele apăreau atunci când A.I era atins, sau când era luat de mâini. Se pare că băiatul nu suportă acest lucru. Se pare că este vorba de o reminiscenţă a abuzurilor la care a fost supus de acel monstru, tatăl lui. Se pare că sufletul său este brăzdat de răni adânci, care au lăsat cicatrici adânci, nevindecate, încă, pe deplin. Se pare că A.I are nevoie de un spaţiu de apărare, numai al lui. Are nevoie să nu fie tulburat, să fie lăsat în lumea aceea pe care şi-a făurit-o, în care se simte în siguranţă. Un lucru pe care un copil normal este greu să-l înţeleagă. Şi nici nu i se poate cere aşa ceva…

Părinţi în pragul disperării

Au trecut, din octombrie, iată, patru luni. Patru luni în care copiii din clasa a treia a şcolii ilfovene au avut parte de o serie de evenimente foarte neplăcute. Înfricoşătoare, de-a dreptul, cum afirmă părinţii. Violenţele provocate de A.I. s-au ţinut și se țin lanţ. Copiii au ajuns să refuze să mai meargă la şcoală. Iată ce ne-a povestit Adrian, tatăl unui elev, reprezentant al comitetului de părinţi, despre această situație:

„Acest copil este foarte violent. Mă refer la violenţă verbală, fizică şi are manifestări de natură sexuală. Adică se dezbracă se duce pe la spatele băieților şi face gesturi obscene, cu tentă homosexuală. Mai mult, zilele trecute am aflat că îşi ameninţă colegii şi le cere bani. Spune că dacă vor să îi fie prieteni, trebuie să plătească! Mi se pare foarte grav! Între timp, a învăţat ceva română. Mai exact, să înjure. Nu vă pot reda ce poate scoate pe gură! Am discutat cu conducerea şcolii de atunci şi le-am adus la cunoştinţă problema. Ne aşteptam să avem o relaţie normală cu şcoala şi să se ia măsurile care se impun, conform legii. Am constatat, în schimb, o reacţie de adversitate din partea fostei conduceri. Am fost tratați ca şi cum am fi avut ceva cu ei, ceva împotriva lor, că facem aceste sesizări ca să aibă ei de suferit. De atunci a început o întreagă nebunie. I-am anunţat că, dacă nu au cum să rezolve situaţia, vom apela la forurile superioare. Astfel, am întocmit adrese către Ministerul Educaţiei, către ISJ, către DGASPC şi către primărie. În urma acestor sesizări, inspectoratul şcolar şi Protecţia Copilului au întreprins nişte anchete. Vreau să vă spun că cei care au efectuat anchetele au fost extrem de relaxaţi. Au venit, au discutat cu conducerea, au întocmit un raport cum că s-au luat nişte măsuri şi… toate bune şi frumoase! Nu am constatat nicio schimbare, iar violenţele au continuat. Faptul care ne nedumereşte este acela că nu le vine să creadă ceea ce povestesc copiii şi ­ceea ce spunem şi noi. Consilierul şcolar a refuzat chiar să creadă că aşa ceva există, ne-a zis că exagerăm şi copiii mint.”

Picătura care a umplut paharul

Întâmplarea care a pus capac situaţiei a avut loc pe 8 ianuarie, după vacanţa de iarnă. Ne relatează Adrian: „Joi, 8 ianuarie, învăţătoarea a trebuit să plece de la cursuri, deoarece a fost anunţată că fiul ei, de un an şi opt luni, este grav bolnav. A rugat pe cineva s-o înlocuiască, dar, la ora de religie, s-au produs nişte evenimente grave. Trei copii au fost bătuţi de A.I., iar acesta s-a dezbrăcat în clasă, a făcut gesturi obscene şi a început să urle. Nu avem la cunoştinţă să se fi luat vreo măsură, în urma acestor evenimente. Noi, părinţii, am sesizat conducerea şcolii, care ne-a răspuns că totul s-a întâmplat deoarece copiii l-ar fi provocat pe colegul lor şi că, de fapt,  lucrurile nu s-ar fi întâmplat chiar aşa. Avem impresia că şcoala nu acceptă faptul că există o problemă. Copilul acesta are nevoie de ajutor. Poate chiar şi mama are nevoie de ajutor. Iar noi suntem dispuşi să ajutăm, pe măsura posibilităţilor noastre.”

Adrian ne-a mai povestit şi despre faptul că există un dosar adus din Franţa, care cuprinde date despre problemele cu care se confruntă A.I., inclusiv cele medicale, referitoare la comportamentul său. Acest dosar a zăcut o bună bucată de vreme, fără a fi consultat, pentru că nu era tradus!? Traducerea oficială s-a făcut pe cheltuiala părinţilor, deşi în şcoală există profesori de limba franceză… Fără comentarii!

Hotărâri de dragul hotărârilor

Totodată, Adrian ne-a vorbit şi despre hotărârile luate în cadrul şedinţelor cu părinţii. Una dintre acestea, cu care Angelica a fost de acord, prevedea ca ea să vină la şcoală zilnic, să-şi supravegheze, în pauze, fiul. Numai că, acest angajament a fost respectat doar o singură zi. În fine, prin luna decembrie, anul trecut, împreună cu un inspector pentru învăţământul special, conducerea şcolii a luat decizia ca, o oră (!?) pe săptămână, copilul să fie asistat de un profesor de sprijin, o zi pe săptămână, să meargă la o instituţie de învăţământ special, din Otopeni, iar altă zi să o petreacă împreună cu un profesor din şcoală şi un consilier psiholog. Aceste hotărâri nu au fost duse toate la îndeplinire, din păcate. S-a prezentat doar profesorul de sprijin, iar Angelica a refuzat să-şi ducă fiul la acea şcoală specială.

Copii şocaţi, copii oripilaţi

Toate aceste evenimente povestite de Adrian au avut repercusiuni şi asupra psihicului colegilor lui A.I. . „Copiii sunt şocaţi şi oripilaţi. Noi înşine suntem şocaţi. Copiii îşi doresc ca el să dispară. Să nu mai existe acel băiat. Cert este că ei se simt în nesiguranţă. Şi pentru că au fost atât de mulţi elevi din clasă care nu au mai vrut să meargă la şcoală, după evenimentele din 8 ianuarie, majoritatea părinţilor a luat hotărârea să nu-şi mai trimită copiii la cursuri, din cauza pericolului care îi ameninţă zilnic. Vom menţine această decizie, până se vor lua măsuri concrete şi eficiente. Ni se invocă faptul că noi l-am fi discriminat pe acel băiat. Ei bine, în situaţia aceasta, ne simţim NOI discriminaţi. El este o ameninţare permanentă pentru copiii noştri. Odată, a luat o foarfecă şi a atacat doi colegi. Pe unul l-a înţepat în picior, celuilalt i-a găurit tricoul atunci când a încercat să-i înfigă foarfeca în abdomen! Este imprevizibil. Nu ştii cum poate reacţiona. Consider că viaţa copiilor noştri este, permanent, în pericol”, ne-a spus Adrian.

Toate „tunurile” pe învăţătoare

Adrian ne-a vorbit şi despre învăţătoare. El spune că are impresia că se doreşte să se arunce vina întregii situaţii în cârca Alinei. Pentru că nu a ştiut s-o gestioneze. Pentru că nu s-a implicat suficient. De aceea, Alina este foarte afectată. Dar, despre ea, părinţii au numai vorbe bune. Are 14 ani de experienţă şi rezultate deosebite cu elevii cărora le-a predat. Dar, aşa cum a recunoscut ea însăşi, este depăşită de situaţie. „Este un copil care, din spusele mamei, a trecut prin anumite traume. Tot din spusele ei ştiu că în Franţa beneficia de un anumit ajutor. Eu am fost foarte deschisă. Am recunoscut că sunt depăşită de situaţie. Am întrebat în stânga şi-n dreapta cum ar trebui să procedez, şi am aplicat toate sfaturile pe care le-am primit. Unele dintre ele au dat rezultate, cum a fost sugestia de a nu-l mai scoate la tablă. În clasă lucrez diferenţiat cu el, pe programa de clasa a III-a, dar flexibilizată. Temele pe care i le dau sunt diferite de ale celorlalți elevi. În fiecare luni, lucrez cu el conform unui  plan de intervenţie, pentru clasa I, pentru că nu ştie limba română. Încă nu cunosc capacitatea lui de lucru, pentru că, la început, refuza orice activitate. Doar colora, sau transcria”, a povestit Alina.

Ce face A., la clasă

Cel mai bine, îl descrie pe A.I. Caterina, inspector şcolar pentru învăţământul de masă, care a fost o zi  alături de elevii clasei a III-a: „A. stă în mijlocul clasei. Banca lui este mai depărtată de celelalte din jur. El are o oarecare formă de agitaţie şi, de-a lungul orelor, are şi alte preocupări. Nu citeşte în limba română. Cred că are o și o oarecare aversiune faţă de citit şi nu se descurcă deloc. Desenează foarte bine, deşi stereotip. Mai ales roboţi, cu detalii extraordinare. Are momente când se plictiseşte de tot şi rupe nişte foiţe, banca lui este plină de tot felul de hârtiuţe, nici nu ştiu de unde apar, pe care apoi le îndepărtează. Calculează, la matematică, dar nu acceptă probleme cu cerinţă scrisă şi doar adunări şi scăderi cu numerele puse unul sub altul. Dar numai calcule simple. Nu am reuşit să vorbesc cu el. Mi-a evitat privirea, dar nu s-a ferit de mine. Mi s-a părut foarte bucuros atunci când a cântat, împreună cu ceilalţi copii, a recitat şi a spus că el vrea să fie numărul unu, numărul lui norocos.” Ea s-a arătat foarte optimistă, fiind convinsă că se vor găsi soluţii pentru integrarea băiatului şi că incidentele vor dispărea, în timp.

Poziţia Angelei

„Din prima zi de şcoală sunt miniţită, agresată şi manipulată de oamenii aceştia. Prin telefon, la uşă… Copilul meu este agresat la fel. Este mereu sub presiune. Se plânge că nu este lăsat în pace şi i se spune că va ajunge la şcoala de corecţie. El nu suportă să fie ţinut de mâini, pentru că taică-su ne-a ţinut pe amândoi legaţi! Dacă este ţinut, copilul acesta vrea să scape! În Franţa de ce nu era agresiv? Timp de 5 ani de zile nu am avut niciun incident. El a fost examinat în Franţa, iar psihologul a spus că nu are nicio problemă Cum s-a schimbat el, de la o zi la alta?”, se întreabă  Angelica. (Va urma)