Fortul 13 din Jilava – cetate a terorii roşii
Ororile stalinismului au năvălit peste noi. Hoardă sălbatică. Odraslele lui smintite au aflat şi aici etaloane abjecte, dintre ai noştri. I-au modelat sistemul concentraţionar. Calapodul? Bolşevic. Un iad. Demonii lui au schingiuit şi exterminat deţinuţii politici anticomunişti. Sute de mii. De exemplu, Alexandr Soljeniţîn a numit experimentul criminal al torturilor fizice şi psihice de la Piteşti drept „cea mai mare barbarie a lumii moderne”. Închisorile şi lagărele din Valea Neagră, Aiud, Gherla, Sighet, Târgşor, Ocnele Mari, Periprava sunt numai câteva dintre numele sumbre, ale coşmarului roşu. Iar Fortul 13 Jilava a devenit, după 1948, cel mai mare spaţiu carceral, din infernul nostru stalinist.
“Bă, plânge mă-ta? Şi curvele alea de surori, ale tele? Păi, să urle, bă! Toate. Ca căţelele, noaptea. Dacă au fătat lepre ca voi. Odârle! Ca tot neamu’ vost’. Paşol îndărăt la muncă, nenorociţilor”!…
„Crucea şi Dumnezeii mă-tii de bandit! Băăă, nu ţi-am spus să încarci roaba cu pământ, de la ras în sus? Mai ia o roabă! Marş înapoi, tâlharule! Ia d’acilea un bot de bocanc, duşman al poporului care eşti”! (din ordinele zbirilor comandanţi şi gardieni, urlate deţinuţilor politici, în lagărele de muncă silnică).
Să nu uitaţi aceste tipare ale urii. Cui le erau adresate? “Ocnaşilor” avocaţi, eseişti, romancieri, poeți, diplomaţi: Păstorel Teodoreanu, Al. Ivasiuc, Ion Caraion, Augustin Doinaş, Alexandru Paleologu şi mulţi alţii.
Vom reveni cu secvenţe de “şantier” ale scriitorilor şi filozofilor, la digurile Insulei Mari a Brăilei.
Am promis…
…şi iată, e momentul. Izvorul unui an nou nu se poate stârni cu făgăduieli uitate. La sfârşitul lui noiembrie trecut, tinerii liberali ilfoveni au readus în luarea-aminte contemporană “Memorialul Fortului 13, din Jilava”. Relatarea evenimentului a apărut în ziarul nostru, nr. 276.
Din ea, însă, a lipsit o mare parte, cruntă şi semnificativă. Aceea a depoziţiei cutremurătoare – de peste o oră şi jumătate – a fostului deţinut politic, Octav Bjoza. Spaţiul tipografic limitat nu ne-a permis să o publicăm atunci, pe larg. O facem acum, din respect pentru adevărul ei. Mărturiile acestui om vin din istoria îndelungată a răului absolut, îndurat aievea: genocidul roşu.
Adevăr, avertisment şi scuze
O.Bjoza şi-a cerut scuze celor din sală, mai ales domnişoarelor, dacă imaginile zugrăvite şi unele cuvinte ale sale vor fi mai dure. Asta pentru că descrierea barbariilor din temniţele calvarului trebuie făcută în cuvinte neprelucrate. Ele trebuie să reflecte starea rudimentară, josnică a ticăloşilor care le comandau. „Lucrurile trebuie spuse aşa cum s-au întâmplat, pe şleau, pe româneşte. Altminteri, nu se va putea înţelege amploarea dementă a atrocităţilor terorii şi asasinatelor”, a conchis el.
O facem şi noi, cu convingerea că martirii schingiuiţi şi ucişi au vrut ca adevărurile să se afle. Iar camarazii lor de celule şi suferinţe – supravieţuitori ai coşmarului – le îndeplinesc acest testament.
Cine e Octav Bjoza?
Are 76 de ani. A fost invitatul de onoare al comemorării victimelor închisorii din Jilava.
În 1958, după anul I de facultate, e arestat şi anchetat de securiştii din Iaşi (cpt. David Isidor şi Gaşparovici Eugen), Bucureşti (cpt. Gh. Enoiu) şi Braşov (lt. maj. Traian Urzică şi mr. Stelian Alexandrescu). Motivul? Între 1956 şi 1958 a făcut parte – împreună cu alţi 14 elevi, studenţi şi muncitori – din organizaţia anticomunistă „Garda Tineretului Român”, din Braşov. Conform acuzării, ea urmărea „înlăturarea regimului democrat-popular din R.P.R., pe calea violenţei”.
La 10 oct. 1958, e judecat şi condamnat la 15 ani de muncă silnică, 10 ani de degradare civică şi confiscarea totală a averii. Preşedintele completului de judecată a fost faimosul maior de justiţie Dragoş Cojocaru, cel care a trimis la moarte loturile de luptători anticomunişti ale maiorului Nicolae Dabija, Ion Gavrilă Ogoranu şi altele.
Bjoza a trecut prin 14 locuri de detenţie şi muncă forţată, în închisorile din Codlea, Gherla, Jilava, Văcăreşti, Galaţi şi Brăila. A străbătut lagărele de muncă de la Salcia, Grinduş, Stoeneşti şi Periprava-Grindu. A tăiat stuf în Deltă, la “Bacul 4”. A fost eliberat la 23 iunie 1962.
Azi, el e preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR).
Bjoza: „N-aveţi de unde să ştiţi”…
…despre linsul în fund şi unul din feluritele omoruri, prin bătaie. „Deţinuţii politici, indiferent de vârste, erau aşezaţi în cerc, pe coate şi genunchi, cu pantalonii în vine. Apoi, în deplasare, fiecare era obligat – iertaţi-mă – să îl lingă în fund pe cel din faţa lui. Gardienii bătăuşi supravegheau ritualul, cu bâtele foarte active dacă „spectacolul” dement nu se ridica la înălţimea aşteptărilor. Şi declanşau ploaia de ciomege. De multe ori li s-au întâmplat studenţior deţinuţi să le iasă afară, prin piele, vârfurile coastelor – după ce le fuseseră rupte cartilajele toracice. Sau să le perforeze organele interne. Nu o dată, după asemenea torturi horcăiau, cu sângele ţâşnind pe ochi, gură şi urechi. Sigur, multora le rămânea puţin timp de trăit şi acela, în chinuri cumplite”.
…despre supliciul cu excremente. „În alte zile, deținuții erau puşi să-şi facă treaba mare în castroanele din care mâncau. Apoi erau aşezaţi tot în cerc, în genunchi şi cu mâinile legate la spate, fiecare cu vasul propriu în dreptul său. Apoi se dădea comanda de mişcare, pe locurile celorlalţi. La ordinul „Stai!”, fiecare era obligat să mănânce, fără lingură, fecalele din blidurile camarazilor vecini, din cerc”.
…de tortura mucenicilor credinţei. „Înainte de Paşti, ori de Crăciun, fiecare era obligat la o „împărtăşanie” diavolească. Mai ales feţele bisericeşti. Ei erau ţinta principală de satisfacţie alienată mintal, a gardienilor. Condamnaţii erau obligaţi să îngenuncheze şi să sărute – în cea mai abjectă blasfemie – un penis din lemn sau din săpun de rufe, sculptat de torţionari. Apoi, erau siliţi să înghită „împărtăşania”, de fapt, conţinutul unei linguri luat dintr-o gamelă plină de fecale, amestecate cu urină.
Unui student la teologie, i-au agăţat de gât un colac de wc. L-au urcat pe o scândură, deasupra hârdăului de lemn, unde ne făceam nevoile, în celulă. Aşa l-au pus să spună „Tatăl Nostru” şi să facă onanie, în văzul tuturor. Pe alţii, i-au pus să dea declaraţii că au trăit cu o capră, cu o gâscă, cu mama, cu sora. Şi răcneau: „Scrie, banditule, că atunci când noi şi voi nu vom mai fi, aşa se va scrie istoria. După cum aţi scris-o voi, cu mâna voastră!”
…de mâncarea opărită, turnată cu forţa pe gât. „Îi înşfăcau de cap şi cu o pâlnie mare le vărsau zeama clocotită direct pe gâtlej. Era o fiertură cu bucăţi din copite de vită, sau coada necurăţată de păr a vacii. Ori murături stricate şi opărite, din cazan, sau apă sărată. Viermi şi gărgăriţe? Erau desertul cu proteine”.
…despre digurile Insulei Mari a Brăilei, „ridicate de noi, deţinuţii politici. Aveam norme imposibil de îndeplinit: 3,2 mc de pământ să-i sapi, să‑i încarci într-o roabă de şantier, grea, de fier şi să‑i cari cu ea. Unul n-a mai putut s-o ridice. Şi l-a ajutat nea Alecu Paleologu, unul dintre ultimii cavaleri ai liberalilor. Păi cum să-l pui pe nea Alecu să scoată atâta pământ şi să-l care cu roaba? Dar, au făcut‑o. Cu vârf şi îndesat. Peste 150 de scriitori au fost întemniţaţi. Între ei, Ion Desideriu Sîrbu, Augustin Doinaş, Păstorel Teodoreanu – care ne făcea să râdem toată ziua – Paul Goma, Al-George, Ion Caraion, Alexandru Ivasiuc şi câţi alţii”.
…despre comandantul lagărului de la Salcia, „care avea un joc preferat. O plăcere sadică. Scotea deţinuţii afară, pe ploaie şi le poruncea să se întindă în mocirlă, cu burta în noroi. Gardienii îi acopereau cu rogojini. Şi el trecea călare, cu armăsarul, peste trupurile lungite în zloată”.
La Fortul 13, Jilava
„Am ajuns aici noaptea, la ora unu. Pe aleea de la intrarea principală, care are cam 50 m lungime, eu şi alţi deţinuţi am trecut printr-un culoar de gardieni. Fiecare avea în mână o bâtă, o vergea din lemn cu muchii, o vână de cauciuc, o potcoavă de cal… Ofiţerul stătea pe un postament din lemn. Ne striga după un tabel. Şi trebuia să trecem prin acel culoar, flancat de oameni înarmați. „Cine va ajunge pe picioarele lui la poarta nr. 1 poate spera că va ieşi de-aci cu viaţă. Spurcăciunilor”!, zbiera el. Din 25 de oameni, doar 5 am ajuns pe picioarele noastre la poarta de intrare în fort. Ani întregi l-am visat nopţile pe acel satrap”.
Mărturiile foştilor deţinuţi politici dovedesc faptul că cei care şi-au imaginat iadul biblic pot fi considerați novici.
Iar oamenii, mai ales tinerii, trebuie să afle adevărul despre istoria lor recentă. În privinţa asta, nu există ţară pentru cei care nu-şi cunosc trecutul.
