Casa Corpului Didactic (CCD) Ilfov a organizat, în premieră, simpozionul „Portrete de dascăli ilfoveni”, manifestarea având ca temă evocarea unor personalități ale învățământului ilfovean și a unor personalități al căror nume este purtat de unități de învățământ din județ.
Articol publicat în Jurnalul de Ilfov Nr. 384, ediția print
S-a dorit astfel, potrivit precizării profesorului metodist Marius-Ovidiu Sebe, inițiatorul activității, reînvierea sentimentului de mândrie și respect față de profesia de dascăl, prin promovarea unor modele care s-au remarcat în rândul comunității locale și în societate în perioada secolelor al XIX-lea și al XX-lea, discuțiile fiind totodată și un bun prilej de dezbatere privind statutul cadrului didactic în societatea de astăzi, comparativ cu anii începutului de secol XX și sublinierea factorilor obiectivi și subiectivi care au condus la o erodare a poziției cadrului didactic.
Pentru o primă întâlnire cu această tematică s-au arătat interesați prof. Antoaneta Ionescu (de la Liceul ”Radu Popescu”, din Popești-Leordeni), care a vorbit despre „Radu Popescu – cronicarul de la Popești-Leordeni”; prof. Mădălina Sebe (de la Școala nr. 1 Afumați), care ne-a făcut cunoștință cu „Misiunea școlară și extrașcolară a dascălului în anii ‘40: învățătoarea Sofia Lupu, Școala Afumați”; prof. metodist Marius-Ovidiu Sebe, care a prezentat „Portretul dascălului Ioniță Petre, de la Școala nr. 1, din Brănești”; prof. dr. Mihaela Oprea (de la Liceul „Dumitru Dumitrescu”, Buftea) și prof. drd. Ion Gheorghe (Clubul Sportiv Școlar Ilfov) – care au venit cu „Portretul prof. Ion Tudusciuc, Buftea”; prof. Elena Niculae și prof. Carmina Marmandiu (de la Liceul Teoretic „Ioan Petruș”, Otopeni), care au prezentat, evident, „Personalitatea prof. Ioan Petruș, din Otopeni”; prof. Marilena Fufă (de la Liceul Tehnologic ”Pamfil Șeicaru”, Ciorogârla) a adus în atenție „Portretul dascălului Constanța Marinescu” dar și „Portretul prof. Perșoiu Ioan Titus”; iar gazda evenimentului – prof. dr. Florin Petrescu (directorul Casei Corpului Didactic Ilfov) a vorbit despre „Prof. Stan Leu – dascăl erou!”. Prin această manifestare, care se dorește a fi de tradiție, Casa Corpului Didactic Ilfov urmărește reconsiderarea statutului de dascăl și repoziționarea sa în comunitate și în societatea actuală și aducerea în actualitate a acelor modele de dascăli care, prin dăruirea lor, au schimbat vieți și comunități întregi. În această ediție vă vom prezenta o primă parte a simpozionului, urmând ca, în ediția următoare a Jurnalului de Ilfov să vă facem cunoștință cu alți dascăli ilfoveni, care fac și azi cinste județului.
Profesorii Ioan Titus Perșoiu și Constanța Marinescu (Simionescu) – repere pentru școala din Ciorogârla
”Amintirile din liceu au fost puternic marcate de o figură deosebită prin spiritul său generos și iubirea pentru munca de dascăl. Părea desprins din “Domnu’ Trandafir”, cu aerul său bonom și totodată ferm, cu dăruirea pentru materia pe care o preda și interesul deosebit pentru elevii săi. Dacă astăzi sunt profesor i se datorează în mare măsură și dumnealui și iubirii sale pentru această profesie”, a spus Marilena Fufă, referindu-se la prof. Ioan Titus Perșoiu (1942-2000). Născut la Iași pe data de 24.07.1942, Ioan Titus Perșoiu a absolvit în 1965 Universitatea București, Facultatea de Geografie-Fizică, fiind repartizat ulterior la Sibiu. Spiritul său activ, de bun organizator și îndrumător, a condus la inițierea cenaclului Radu Stanca, ce avea să devină o societate literară binecunoscută în jud. Sibiu și în țară. Poate și pentru că, din 1975, conducerea acestuia i-a revenit lui Emil Hurezeanu, la acea vreme elev în ultimul an la Liceul ”Octavian Goga”, din Sibiu. Viața l-a adus pe prof. Perșoiu, începând cu 1975, lângă București, la Ciorogârla, unde a devenit unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați profesori de fizică din Sectorul Agricol Ilfov, ulterior jud. Ilfov. După 1989, a fost printre cei care au contribuit la organizarea sindicatelor din învățământ în zonă. Activitatea sa științifică s-a concretizat în colaborarea cu Revista de Fizică și Chimie, unde a publicat articole, a propus probleme pentru studiul individual și a făcut parte din colectivul de redacție.
Constanța Marinescu (Simionescu) – (1913-1989) – a încercat să depășească prejudecățile epocii, urmând după absolvirea liceului cursurile Școii Superioare de Agricultură. În 1943 s-a căsătorit cu tânărul ofițer Alexandru Simionescu. Au avut împreună doi băieți. Evoluția vieții politice în România după 1944 a condus ulterior la destrămarea acestei căsnicii. Sub presiunea sancționării participării col. Simionescu la operațiunile militare pe frontul de Răsărit a fost luată, de comun acord, decizia de separare. Dar, după pronunțarea divorțului în 1959, relațiile dintre cei doi nu au luat sfărșit. Doamna a revenit la numele de dinaintea mariajului și a reușit să își continue cariera didactică și de cercetare. A primit o serie de distincții: în calitate de director al Societății Științifice Agricole Sibiu – Ordinul Muncii clasa a III-a, obținut în 1954, sau titlul de Profesor Emerit, în 1965, conferit de Consiliul de Stat. Cariera didactică a fost continuată în cadrul unor școli profesionale și tehnice de profil la Fundulea, Vidra, Dragomirești și Ciorogârla. Munca de cercetare s-a concretizat în contribuția la apariția de manuale, atât în perioada în care a lucrat în învățământul preuniversitar, dar și ulterior, în cadrul Institutului de Științe Agricole/ Academia de Înalte studii Agronomice din Bucureşti (1948) și Ministerul Agriculturii.
Sofia Lupu: Misiunea dascălului în anii ´40
Mădălina Sebe a vorbit despre Sofia Lupu, învățătoare la Școala de fete din Afumați. Aceasta a absolvit Școala Normală de fete din Arad, unde a urmat cursurile de șase clase, obținând în iunie 1928 diploma de capacitate cu media 9,80. Din același an, a fost învățătoare în satul natal, Dascălu-Creața, unde și tatăl și o soră erau învățători. Din 1933 a fost detașată în Afumați, căsătorindu-se cu directorul Școlii de băieți de aici. A ales catedră la Școala de fete, renunțând la avantajul de a locui în curtea școlii și de a fi în același loc cu soțul său. A obținut definitivatul în 1933, iar gradul II în 1936. Potrivit informațiilor oferite de Memoriul de activitate realizat în vederea obținerii gradului didactic I și din procesul-verbal de inspecție specială pentru gradul I (iulie 1942), pe partea de activitate școlară și culturală, a organizat și a condus serbări școlare și șezători, a predat lucrul de mână și gospodăria, a contribuit la înființarea muzeului școlar, a adunat plante medicinale pentru farmacia școlară. A organizat excursii și expoziții, la acestea din urmă excelând prin cusăturile naționale, a contribuit la organizarea cantinei școlare (înființată în 1939) pe care o conducea atunci când era de serviciu pe școală. A contribuit la înființarea muzeului școlar și a bibliotecii. La clasă, la lecțiile de la inspecție, elevele erau îmbrăcate în costum național, iar învățătoarea primea felicitări pentru acest lucru; sala de clasă era curată și amenajată cu gust; avea amenajat un „Colț al eroilor”; lecțiile prezentate la inspecție erau realizate metodic, la limba română având darul de a povesti. În activitatea extrașcolară, dascălul s-a remarcat printre fondatorii Căminului cultural „Regele Mihai I”; a colectat fonduri pentru „Darul ostașului”; a făcut parte din echipa sanitară; a colectat pentru „Ajutorul de iarnă” și pentru „Ziua cumpătării”; făcea parte din cercul bunelor gospodine; a fost membră în Comitetul pentru ajutorarea refugiaților, colectând bani și alimente; a luat parte activă la ajutorarea răniților din spitale, colectând din comună diferite alimente, pe care le ducea apoi la spitalele din Capitală. Pentru aceasta, a primit adresă de mulțumire din partea Prefecturii Ilfov. Pentru soldații de pe front a confecționat 176 pulovere de lână, alături de celelalte învățătoare, fetele și nevestele din sat.
Ioan Petruș, 36 de ani la catedra Școlii din Otopeni
Profesoarele Elena Niculae și Carmina Marmandiu au ales să prezinte portretul dascălului Ioan Petruș, născut în 1924, în Otopeni. Studiile şi le-a făcut la Seminarul Teologic Central din Bucureşti (1941-1946), la Facultatea de Teologie Pastorală (1946-1950), apoi la Facultatea de Geografie din cadrul Universităţii din Bucureşti (1952-1956). Nu a fost hirotonit preot din cauza vitregiilor vremii şi de aceea şi-a început activitatea didactică la Şcoala din Otopeni, imediat după ce a fost licenţiat în teologie (1950). Din 1956 a devenit prof. titular la Catedra de Geografie şi Ştiinţe ale Naturii. A fost profesorul şcolii timp de 36 de ani, până în anul 1986. S-a stins din viaţă în martie 2000. Este autorul primei monografii a localităţii Otopeni și a fost un erudit în adevăratul sens al cuvântului, un om de o rară generozitate şi bogăţie sufletească, părintele spiritual incontestabil al localităţii.
Marian Ghenea, actor, directorul Centrului Cultural ”Ion Manu” din Otopeni și fost elev al școlii din Otopeni spunea despre prof. Ioan Petruș că, ”era un profesor absolut adorabil, patina într-un soi de academism, el oricum avea soiul ăsta de retorică academică și o chestie așa a unui om total nepractic. Avea o poezie și un mister acest om, ca un om care este pasionat de studiu, ca un om în lumea lui, încercând să împărtășească în felul lui, atât cât puteam noi pricepe noi la vremea aia (elevi de gimnaziu). Era modelul de care aveai nevoie la vremea aia. Își ținea discursul sus, sus, sus, ca și când ar fi fost un discurs la Academie. Nu contează? Ba contează foarte mult modelul! Aș fi vrut să fiu ca el! Te stârnea, asta era adorabil la el, în tot acest halou al profesorului aiurit aparent, care era în lumea lui, cu părul ăla al lui (lung, căzut pe ochi), cu cravata într-o parte, cu bicicleta cu roata strâmbă pe spate, avea o poezie…. El îndulcea şi încălzea acea rigurozitate, acea formă de învățământ unidirecțională, venea cu povești. El mai avea o chestiune, faptul că îl știa pe fiecare de unde se trage, din ce neam, știa cine e bunicul, străbunicul, crea un soi de cultură a locului. Oricum, te făcea să simți că aparții locului ăstuia, el crea rădăcini culturale. Toate evenimentele care țineau puțin de o mică efuziune artistică trebuiau să fie ale lui. El era mijlocul. Avea momente la catedră când, plictisindu-se de atâta geografie, și sunt sigur că nu asta era marea lui dragoste, cred că filozofia era, la un moment dat te trezeai că spunea, la jumătatea orei, publicului care începea să se foiască, câteva versuri din Eminescu, ceea ce schimba cu totul ora. El practica un soi de învățământ nonformal, la vremea aia. Nu era prea bine primită chestia asta, dar el o făcea. Era un dascăl complet. Îl vedeam ca pe un dascăl într-o permanentă căutare a unui mister al geografiei, destul de închisă din acest punct de vedere, geografia fiind o chestiune practică care creează niște bariere. El reușea să treacă această barieră, adăugându-i fie vreo frază din cine știe ce despre Domnul, despre fiinţa umană, despre existență. Bătaia era mult mai lungă, auzea cine avea urechi de auzit. Probabil că o parte din personalitatea mea este dată de stilul dânsului. Este o minune că există astfel de oameni pe pământ. Îmi lipsește…”
La rândul său, prof. Elena Petcu, fostă colegă a prof. Ioan Petruş, a povestit că: ”Între mine şi domnul prof. Petruş a fost o sinceră şi deschisă colaborare, începând din toamna anului 1952, când am fost numită ca învăţătoare la această şcoală. M-a primit ca pe o elevă, m-a interogat la fel, mi-a făcut arborele genealogic şi mi-a descoperit familia, rudele, amândoi fiind otopenari. Dar nu ne cunoşteam. Colaborarea a început şi a continuat. M-a impresionat faptul că familia Petruş (două cadre didactice cunoscute), m-a ales ca învăţătoare a fiului lor, George Petruş, care mi-a fost elev timp de 8 ani. I-am fost învăţătoare, profesoară de limba română şi dirigintă. Era blând, dornic de a comunica nu numai cu mine ci şi cu elevii, cu familiile lor şi cu toţi colegii noştri, profesorii şi învăţătorii şcolii, şi ni se adresa cu apelativul „scumpule!”, „scumpo!”. Când eu mă frământam să alcătuiesc o revistă şcolară, mi-a fost alături, mi-a sugerat chiar şi un titlu. Revista avea să se numească „Freamăt de codru”, dar timpul nu a fost cu noi, visul s-a întrupat în realitate târziu…”.
Alte cadre didactice – eroi ai Afumațiului
În Afumați, dascălii, pe lângă munca la catedră, s-au remarcat și prin eroismul lor, unii dintre aceștia aducându-și jerta supremă. Învățătorul Stan Popescu-Colebaș a fost ucis în condiții tragice în 1917 de către soldații germani care făceau rechiziții în comună. Apoi, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, doi dintre învăţătorii de la Școala de băieţi, Alexandru Marinescu și Petre Lupu, au murit pe front.
