Tot ce se întâmplă odată, se poate repeta. Iar tot ce se întâmplă de două ori, se va întâmpla cu siguranţă şi a treia oară
În timpurile roşii n-aveam. Foamea bântuia zăludă, de colo, colo. Tembelismul comunist, dictatura ne lipeau unii de alții, pe la cozi. După ’89 am văzut că totuşi aveam multe, lângă noi. Şi “Avicole” şi legumicultură şi cercetare şi potenţial. Până atunci, rodul lor îl dădusem oricui, de-afară. Dar n-a durat mult să avem. Şi să le păstrăm. Le-am mătrăşit. Pe mulţi, i-a smintit banul cules uşor. Tâmpenia şi (sau) ticăloşia lor ne-au făcut neputincioşi. Şi păgubaşi, sadea.
Totuşi, prostia doare
Azi, dacă ne facem că nu ştim, suntem neghiobi? Ştiţi faza cu prostia şi luxul care se plătesc. Pentru nerozie o facem noi. Am ajuns sfrijiţi, cu mâna-ntinsă la alţii, pe la colţuri pentru un pui de pasăre sau o poamă.
Iar luxul nu se plăteşte. Nu. El se achită. De cine? De către ei. Pentru capriciile lor și statutul nedrept de patroni de oameni. Dar de unde bani, cu ghiotura? Din profitul de pe urma prostiei noastre.
Alarmă pe două voci
Pentru astăzi, doi specialişti remarcabili, profesori universitari, doctori în ştiinţe, vorbesc, la capătul unei munci de-o viaţă.
Nu vor ca tăcerea să le rămână pe urme.
Truda lor a fost destinul unor şanse naţionale.
Pierdute acum.
Jean Valvis – afaceristul lui pește!
“Avicola” Baloteşti – aşa o numeau unii, în grabă. În realitate, ICPCPAM, adică Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Creşterea Păsărilor şi Animalelor Mici, devenise până în 2002 un centru de studiu important, cu reputaţie şi autoritate. Era unic în ţară. Avea o tematică ştiinţifică ramificată, laboratoare superdotate şi peste 600 de angajaţi. Dintre ei, 100 de cercetători iscodeau structura genetică, la nivelul cromozomilor nucleului celular.
Toate, până a apărut rotofeiul afacerist Jean Valvis. În scurt timp, a adus institutul în starea pe care o vedeţi – în imaginea de sus. Mare businessman, nu?
Eugen Dichiseanu
Ghid printre lupi
Medicul Petru Bunaciu, dr. în ştiinţe şi profesor universitar, e călăuza care ştie fir cu fir povestea destinului naţional eşuat al ICPCPAM. A fost director ştiinţific şi, până în primăvara lui 2002, l-a condus ca director general. Atunci i-au dat în braţe Ordinul nr. 82 de înlocuire. Specialist ca specialist, dar ce să mai caute el acolo? Imediat, haita şi-a luat în stăpânire teritoriul. La început, mieluşei, au evaluat atent prada. Doi ani a ţinut supravegherea directă. Ţelul? Scoaterea la mezat a patrimoniului substanţial al institutului.
Găselniţa cu praf în ochi? Privatizarea.
La manşa “accelerării” procesului a trecut vestitul Liviu Harbuz, ca administrator special. Superrr taree!
Iar la comandă – ministrul APAPS, Ovidiu Muşetescu. Gata.
Cu milionu’, iei…poștalionu’
O clipă! În ’89 institutul livra producţiei 14 milioane de pui, da? Îi păpau cei din afară? Meritau. Însă în 2001 s-a tăiat maioneza. A dat numai 2 milioane. Adică, de 7 ori mai puţin. Ciudat: aceiaşi oameni fac mai întâi o treabă bună, apoi îşi dau în petic? Chestia e confuză.
Mai produceau ei: gâşte, raţe, curci, iepuri, prepeliţe, bibilici…Toate selecţionate, adică “un patrimoniu genetic foarte valoros”. Alte sute de mii de pui asigurau cercetarea, pe categorii de greutate, vârstă, linii genetice.
Oricum, n-a ajutat la nimic. Furajele s-au scumpit, chestii-trestii, subţirimi macroeconomice…
Baza materială e baza
ICPCPAM mai avea: 6 ferme, o fabrică de nutreţuri combinate, un abator, o staţie de incubaţie, laboratoare de cercetare (nutriţie, fiziologie, tehnologie, ameliorare genetică, reproducţie).
Mai punem un atelier mecanic, 18 linii de carne, 12 linii de ouă şi, bineînţeles, 122,5 ha de terenuri: pe la Săftica, Tâncăbeşti, Chitila, Scroviştea. E? E? Devine interesant, nu?
Omul providenţei – musiuuu Valviiiisss
Nu aşteptam noi un mesaj divin, un curcubeu, o cometă, ceva?
Vreau un pix cu roşu! Mersi. “Azi, 19 martie 2004, preşedintele APAPS Ovidiu Muşetescu a semnat la sediul instituţiei contractul de vânzare-cumpărare pentru pachetul de acţiuni de 84,5361% din capitalul social al ICPPPAM Baloteşti SA. Cumpărător: LaDorna şi preşedintele grupului, Jean Valvis”.(…) Efortul financiar (auzi vorbă n.n.) angajat de cumpărător: 8 800 000 de euro reprezentând:
Şi acum atenţie, vă rog! Reiau: reprezentând 1) preţul pentru pachetul de acţiuni, capitalul de lucru şi valoarea investiţiilor tenologice, precum şi cele de mediu; 2) Menţinerea numărului de salariaţi, pe perioada realizării integrale a investiţiilor.
Priviţi investiţiile! Ochii sus!
Văd că nu-nţelegeţi. Pe de o parte, omul n-a dat toată suma. A fost o rată mică, mică, uite-aşa… Un avans, colo, de câteva procente.
De cealaltă parte, capitalul de lucru, valoarea investiţiilor tehnologice precum şi cele de mediu le vedeţi încă odată, privind fotografia de sus.
Da! Tot aia! Inclusiv numărul de salariaţi. Tot acolo!
Aţi amorţit?
(va urma)
ICDLF Vidra – un bolnav în comă indusă
Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Legumicultură şi Floricultură din comuna ilfoveană Vidra a fost unul dintre cele mai prestigioase instituţii de profil, din România. Acum, e un grav bolnav, căruia i s-a provocat o comă indusă. Va rezista pacientul? Va reveni la viaţă? De la Victor Lăcătuş am aflat mai târziu că nu sunt şanse.
Andrei Dumitru
Verde, dar bej
Ca să ajungi la institut îţi trebuie o maşină zdravănă. De la 4X4 în sus. Drumul e selenar, bine „asezonat” cu cratere. Luna ar păli de invidie. Pe dinafară sediul pare îngrijit. Inăuntru, te zdrobeşte mirosul greu de vechitură, dată cu gaz. Undeva, din culoarul întunecos, se iveşte o siluetă. E un un cercetător. Cabinetul directorului? „Urcaţi la etaj”. Aici pare altceva. Mai multă lumină, pesemne datorită apropierii de soare. Secretara te invită în „Sala Verde”. De ce verde? Că zugrăveala e crem.
De-aia! Pe pereţi câteva panouri, sunt într-adevăr verzi. Cu rezultatele institutului. Aşa cum era el odată, adică o unitate de elită în cercetarea noastră agricolă. Sala e ocupată de o masă kilometrică, în formă de U, acoperită cu o muşama de bucătărie, acum scoarţă, antediluviană. Zeci de scaune. Mă aşez pe unul. Urmează dialogul cu cel a cărui existenţă se confundă cu viaţa institutului. Directorul ştiinţific, Victor Lăcătuş.
Singurii învinși sunt cei care tac
Un cap leonin, cu o coamă căruntă, se iveşte de după uşă. În ciuda vârstei, omul degajă o energie debordantă. „Aveţi noroc că mă mai găsiţi aici!”, spune el, hâtru. „Peste puţin timp, plec. Am obosit să mă lupt cu morile de vânt. M-a învins sistemul! Dar nu pot să tac. Sunt aici, de la înfiinţare, în ’67. La început funcţiona un institut de mare valoare, la Băneasa. În locul lui au apărut 4 unităţi de profil: de legume, la Ciolpani, de viticultură la Valea Călugărească, de pomicultură în Mărăcineni şi Institutul de la Vidra, în care ne aflăm. Eram 400 de angajaţi. Acum am rămas 40… Atunci cercetarea românească era populată cu personalităţi”.
„Perso-nulităţi”… la pământ
“Astăzi domeniul ăsta, are destule perso-nulitaţi”. Se vede, Lăcătuş e dezamăgit, de ce s-a întâmplat cu cercetarea legumicolă românească. Nostalgia îl năpădeşte. „Aveam suprafeţe mari pentru seminţe. Peste 700 de ha. După ’90, în urma retrocedărilor, am rămas cu 246 ha. Nici azi nu avem titluri de proprietate pentru ele. Nici noi, nici Academia de Studii Agricole şi Silvice (ASAS, n.r.), forul nostru tutelar. Se pare că proprietar este Administraţia Domeniilor Statului. Iar dacă vă duceţi la ADS, ei habar n-au cât pămânat avem noi”, afirmă el.
Vestitul gust românesc
S-a dus. Nu mai e. <Pe vremuri, produceam seminţe „la greu” pentru nevoile noastre şi legume pentru consum. Misiunea era să creăm soiuri şi hibrizi de legume pentru România, să asigurăm material biologic. Adică făceam selecţii conservative, păstrând puritatea soiului omologat şi produceam sămânţa comercială, pentru producători. Apoi elaboram tehnologiile de cultură şi, în final, consultanţă. Produceam vagoane, la propriu»!, susţine cercetătorul.
După ’90 birocraţii s-au aşezat la treabă. Nimic n-a mai rămas în picioare. Absurdul e total. Păi dacă ceva era bine, însemna că multe sunt în neregulă.
Când nu știi ce faci, lucrează îngrijit!
Adică vom vedea că la eşaloane superioare, există două feluri de oameni: cei care conduc ceea ce nu înţeleg şi cei care înţeleg ceea ce nu conduc. Specialistul continuă: „Ministerul zice, uitaţi, am vrea să revigorăm legumicultura. Bun, şi ce trebuie să facem?, am întrebat. Creionaţi-ne şi nouă nişte problematici, ne-au zis. Le-am pus repede pe hârtie, ne-am dus cu ele acolo. Ei bine, ce-au ales ?
S-au oprit la una din trei, care suna mai bine, pentru tot omul. Era vorba despre crearea de hibrizi de legume, pentru solarii, hibrizi româneşti cu gust românesc. Mi-au răspuns că e posibil să intre la finanţare. Atunci, de ce spui acolo că tu stabileşti tema ?!”, se miră, contrariat, Victor Lăcătuş.
Oricum, institutul n-a primit un sfanţ
Însă „ştim să strigăm ca e piaţa plină de legume străine! Dar când e să băgăm bani în legumicultură, ne facem că uităm”, zice indignat Lacătuş.
În episodul următor: şi banii şi viaţa; indiferent că merge prost, înseamnă că arată bine. Plus alte idei grozave. Ucigătoare…
(va urma)
