Pe mine „afacerea Roșia Montană” m-a băgat, total, în ceață. Din tot acest haloimăs, care, câteodată, pare bine orchestrat, nu înțeleg nimic. Nu mă dumiresc, și pace! Mi se pare un fel de „vrem să nu vrem, dar vrem să vrem”. O fi bine că exploatarea aurului poate produce grave probleme de poluare? Cianura este bună? O fi bine că din „recolta” de aur statul român primește doar un săculeț, iar Gabriel Resources se alege cu un munte de metal prețios? O fi rău că se creează locuri de muncă, indiferent de riscuri, într-o zonă în care locuitorii abia au după ce bea apă?

Atitudinea premierului Ponta nu m-a luminat deloc. Zise, el, ca prim ministru că trebuie să trimită proiectul de lege în Parlament? Zise. Zise el că ca (sic) deputat votează contra? Zise. Zise el că a fost contra doar că Băsescu susține proiectu‘? Zise. Păi, carevasăzică, eu ce să cred?

Mai departe. Cum spuse premierul că el nu este de acord cu un proiect pe care nu-l promovează, cum începură demonstrațiile anti RMGC. Organizațiile ecologiste, tinerii implicați în lupta pentru o Românie curată s-au trezit din moțăiala care-i cuprinsese și au pus-o de o Piața Universității, varianta hipster pe biciclete. Ba chiar și festivalul Enescu s-a mutat pe bulevardul Elisabeta. O copie palidă a protestului din anii ’90. Credeți că s-a supărat cineva? Ei, aș! Spre deosebire de alte dăți, jandarmii i-au mângâiat părintește pe ceafă (Doamne ferește, nu cu pulanele!) pe protestatari, și mai că nu s-au așezat și ei pe caldarâm ca să salveze Roșia Montană. Antonescu, însuși, s-a trezit la luptă și a zis despre Ponta că e „parșivel”.

La ce m-a dus gândul, văzând acest simulacru de protest? Simplu. Ponta a procedat precum anticul său predecesor din Iudeea, Pilat din Pont. S-a „spălat pe mâini”. Ne asumăm noi, Guvernoiu, punerea în practică a acestui proiect? Nu! Boboru’ să decidă! Și boboru’ zice un NU hotărât! Așa hotărâseră și iudeii, ca să fie iertat tâlharul Barabas. Mai mult, aliatul Antonescu se arată a fi și el alături de voința populară. Fatalitate! Proiectul, după toate semnalele, va fi și el respins de forul legislativ. Victorie totală!

Dar să analizăm con­secințele. Contractul, așa cum era el făcut, stipula ca statul român să primească circa 5 miliarde de dolari din această exploatare. RMGC era obligată să împădurească 1.000 de hectare, să refacă infrastructura localității, să amenajeze un muzeu al mineritului, să conserve galeriile romane etc. Față de bogăția pe care canadienii urmau s-o culeagă de pe plaiurile Apusenilor, sunt de acord, e prea puțin. Dar să judecăm și altfel. În condițiile actuale, dacă proiectul cade, Gabriel Resources ne va da în judecată. Șanse de câștig pentru România? Zero! Despăgubiri pentru G.B.? Patru sau cinci miliarde de dolari. Din buzunarele găurite și peticite ale românilor. Ce „gheșeft” ar fi ăsta pentru noi? Niciunul! De aceea mă roade un gând, care unora li s-ar părea SF, dacă nu ar fi plauzibil. Dacă, după ce Gabriel Resources a cheltuit 500 de milioane de dolari, conform spuselor directorului RMGC, nu mai are bani să continue investiția și i-a convins prin mijloace „specifice” pe guvernanți să saboteze proiectul? Păi, nu-i o afacere „prima-ntâi” să bagi 500 de milioane de coco și să câștigi 5 „milioarde”?