@ ”Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” (Ioan 14:6)
Sunt plimbări pe care le facem pentru a ajunge undeva și sunt plimbări din care ne întoarcem altfel decât am plecat. Vara are darul acesta tainic. Încetinește pașii, domolește graba și ne oferă ceea ce, în restul anului, pare că nu ne ajunge niciodată: timp.
Articol publicat în Jurnalul de Ilfov Nr. 818, ediția print
Timp pentru noi. Timp pentru cei dragi. Timp pentru a privi cerul fără să ne uităm la ceas. Poate de aceea concediul nu este numai o perioadă în care schimbăm adresa sau priveliștea de la fereastră. El poate deveni o călătorie spre ceea ce, fără să ne dăm seama, am lăsat în urmă în agitația fiecărei zile. Ne pregătim vacanțele cu multe luni înainte. Căutăm cele mai frumoase locuri, citim recomandări, facem rezervări, planificăm trasee. Punem în bagaje haine pentru orice vreme, încălțăminte potrivită și aparate de fotografiat. Dar uităm, uneori, să lăsăm loc pentru cel mai important lucru: bucuria de a fi cu adevărat împreună. De multe ori, chiar și atunci când suntem împreună, fiecare rămâne puțin singur. Un telefon care sună, un mesaj care așteaptă răspuns, o grijă pentru ziua de mâine ne fură, pe nesimțite, bucuria clipei. Stăm la aceeași masă, dar fiecare privește într-un alt ecran. Suntem aproape unii de alții și, totuși, de multe ori atât de departe. Vacanța are darul de a ne reda ceea ce pierdem cel mai ușor: prezența. Ea ne oferă șansa rară de a rupe acest cerc.
Pe drumurile pe care Dumnezeu merge alături de noi
Poate că nu întâmplător Evangheliile sunt pline de drumuri. Mântuitorul nu îi cheamă pe oameni doar într-un loc anume, ci merge împreună cu ei. Îl întâlnim pe cărările Galileii, pe malul lacului Ghenizaret, prin sate, pe munte, în casele celor simpli și pe drumul spre Emaus. Hristos nu grăbește niciodată pasul omului. Îl însoțește. Este o lecție pe care o înțelegem poate mai bine în zilele de vară. Când mergem împreună pe o alee umbrită, pe o potecă de munte sau pe țărmul mării, fără să ne propunem, începem să vorbim altfel. Cuvintele nu mai sunt apăsate de program, de obligații sau de oboseală. Copiii pun întrebări pe care acasă nu mai apucă să le rostească. Părinții își spun lucruri pe care le-au amânat luni întregi. Bunicii își deschid din nou lada cu amintiri, iar nepoții îi ascultă cu ochii mari, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc. Poate că adevărata odihnă începe exact în clipa în care învățăm din nou să ne ascultăm. E un episod tulburător în Evanghelia după Luca. Doi ucenici mergeau spre Emaus, un sat biblic antic situat în apropierea Ierusalimului, triști și copleșiți de întrebări. Hristos li S-a alăturat pe drum. Au mers împreună multă vreme, au vorbit, au ascultat, dar ei nu L-au recunoscut. Au înțeles cine le fusese alături abia la sfârșitul călătoriei, când El a frânt pâinea înaintea lor.
Cele mai frumoase amintiri nu încap într-o fotografie
Nu este greu să ne regăsim în această întâmplare. Și noi trecem uneori prin cele mai frumoase momente ale vieții fără să vedem câte daruri se așază, în tăcere, în jurul nostru. Ne grăbim să fotografiem apusul, dar uităm să-l privim. Alergăm să bifăm cât mai multe locuri, însă nu mai găsim vreme pentru o conversație adevărată. Căutăm vacanța perfectă și uităm că perfecțiunea poate încăpea într-o după-amiază în care întreaga familie râde fără motiv. Poate că Dumnezeu nu ni Se descoperă întotdeauna prin lucruri spectaculoase. De multe ori, El Se lasă întâlnit într-o liniște pe care nu o mai observăm. Într-un copil care își prinde tatăl de mână. Într-o mamă care zâmbește privind masa la care, în sfârșit, sunt toți ai casei. Într-un bunic care povestește întâmplări din tinerețe, iar cineva îl ascultă fără grabă. Într-o bisericuță întâlnită pe marginea drumului, unde intrăm doar pentru câteva clipe, aprindem o lumânare și ieșim cu sufletul parcă mai ușor decât atunci când am intrat. Mântuitorul spune: ”Unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.” Aceste cuvinte nu ne întreabă câți bani avem și nici unde ne petrecem concediul. Ne întreabă altceva: ce prețuim cu adevărat? Dacă cea mai mare bucurie a vacanței este fotografia care va aduna multe aprecieri, atunci acolo ne este comoara. Dacă însă cea mai mare bucurie este timpul petrecut cu cei pe care Dumnezeu ni i-a dăruit, atunci inima începe să descopere un alt fel de bogăție, una care nu se măsoară în kilometri parcurși sau în hoteluri luxoase. Poate tocmai de aceea copiii nu își vor aminti, peste ani și ani, culoarea perdelelor din camera în care au dormit într-o vacanță. Își vor aminti însă râsul părinților, jocurile inventate pe plajă, înghețata împărțită în două, ploaia care i-a prins pe drum și felul în care toți au alergat împreună, fără supărare, fără grabă, fără teamă că se vor uda. Aceste amintiri devin, fără să știm, cărămizile din care se zidește o familie. Poate că, în această vară, Dumnezeu nu ne așteaptă neapărat la capătul unui drum lung și nici într-un loc pe care îl vom găsi pe hartă. Poate ne așteaptă în clipa în care vom lăsa telefonul din mână și vom privi cu adevărat chipul copilului nostru. În conversația pe care o purtăm fără grabă cu părinții. În liniștea unei biserici întâlnite întâmplător în cale. Într-o rugăciune rostită împreună înainte de culcare. Și poate că, atunci când concediul se va sfârși, vom înțelege că cea mai frumoasă călătorie nu a fost cea făcută cu mașina, cu trenul sau cu avionul, ci aceea în care am redescoperit iubirea, recunoștința și bucuria de a fi împreună. Atunci vom ști că, undeva, la capătul plimbării noastre, Dumnezeu chiar ne-a așteptat.
