Ideea acestui editorial mi-au dat-o doi muncitori de la Distrigaz, veniți să bea o bere, într-o seară caldă de primăvară. Unul dintre ei, intrând în vorbă cu un consumator de la masa de vizavi, susținea că pe vremea lui Ceaușescu era mai bine. Au urmat apoi argumentele clasice pe care le auzi din gura nostalgicilor „Iepocii de Aur”. „Frate, pă vremea aia îți dădea statu’ casă, aveai loc de muncă, era liniște pă stradă, aveam frigideru’ plin. Nu ca acu’, când ăștia a furat tot și lumea moare de foame!”, spunea el, îndârjit, cu o voce de stentor. Pentru o clipă, am crezut că am în fața ochilor personajul din „Împărat și proletar”. Apoi, omul mi-a făcut o surpriză. I-a spus interlocutorului că el o duce bine la Distrigaz. Mai mult, i-a povestit acestuia cum s-a descurcat el, în străinătate. „Dom’le, păi în America dacă câștigi, soț- soție câte 2.000 de dolari o duci bine. Vreo 600 dai pă mâncare, 900 pă chirie, te-mbraci, plătești utilitățile și-ți mai rămân ceva bani să pui deoparte. Mi s-a părut paradoxal discursul lui. Pe de o parte lauzi condiția omului într-o țară democratică normală, iar pe de altă parte ești nostalgic după vremuri apuse.
Mi-am dat seama că acest talmeș-balmeș există în mintea majorității alegătorilor români, care pendulează între „liniștea” de colivie care era România în deceniul 9 al secolului trecut și surogatul de „bunăstare” care, astăzi, a dispărut cu desăvârșire. Ce mă îngrijorează este faptul că din ce în ce mai mulți tineri susțin că „înainte era mai bine”. Eu, unul, nu pot să uit cozile interminabile la „rație”, apa caldă și căldura livrată cu țârâita, „orga de lumini” care ne-o asigura regimul și, mai ales, cum urcam până la vecina de la șapte să-i încălzesc laptele fiului meu, pentru că acolo încă mai pâlpâia o „geană” de gaz.
Este adevărat, mintea umană este astfel alcătuită încât, cu timpul, dă deoparte întâmplările și experiențele neplăcute și ține minte doar momentele frumoase sau pozitive. Oamenii uită sacrificiile la care au fost supuși pentru a duce România pe „noi culmi de progres și civilizație”. Pentru aceștia aș organiza tabere speciale în care să reproduc, întocmai, condițiile de atunci. Acest lucru a fost, din păcate, stimulat de modul în care s-au desfășurat evenimentele în ultimii 25 de ani. Sau mai bine zis, de felul în care s-a exprimat clasa politică, în această perioadă. Ei au, pe deplin, meritul că cetățenii României suferă de nostalgia după un regim inuman și degradant, în bună parte.
România este în pragul dezastrului. Pături din ce în ce mai largi sunt cuprinse de sărăcie. Un primar mi-a povestit o scenă care m-a cutremurat. Aflat în fața unui magazin dintr-o comună ilfoveană, a auzit două bătrânele spunând: „Cumpărăm împreună o pâine?” No comment!
Tot mai multe firme dau faliment. Politica economică este catrastofală. Singurele măsuri luate de guvernanți sunt cele prin care se impun noi și noi biruri. Fraților, suntem săraci, nu ne mai luați șapte piei de pe noi! Faceți ceva pentru redresarea economică și nu vă mai rugați la Sfântul Algoritm, care vă împarte ciolanul! Ați furat destul!
