O știre de pe agenții mi-a atras atenția, mai deunăzi. O știre care m-a făcut să simt un soi de mândrie locală. Mă informa acea știre că în Ilfov se înregistrează cel mai mare PIB pe cap de locuitor, din România. La oarecare distanță de alte județe ale țării – Timiș, Constanța sau Cluj. Și am rămas un pic pe gânduri, minunându‑mă. Bă, da’ bogat mai sunt și nu știam! Ptiu, drace! Așadar, cel mai mic județ din România, cu doar 365 de mii de locuitori, oficial, produce atâta bănet? Apoi, după ce mi-a mai trecut din uimire, am început să cuget. Oare cum de s-o fi întâmplat asemenea minune? Și cum de nu se vede această prosperitate la nivel local, în viața reală, de zi cu zi? Că nu prea se vede. Încetul cu încetul, însă, am început să mă dumiresc. Așadar, ce este cu PIB-ul ăsta pe cap de „vită furajată”, cum se spunea mai odinioară? Păi, simplu: numeri banii rezultați din activitatea economică și-i împarți la numărul de locuitori. Și, iaca PIB-ul! Asta, la modul virtual, pur aritmetic. Dacă scrutezi, însă, realitatea, îți dai seama că toată această bogăției nu este resimțită și în buzunarele proprii și nici în dezvoltarea socio administrativă a județului. Este cât se poate limpede că județul Ilfov este favorizat, din punct de vedere economic, de vecinătatea cu Bucureștiul. Majoritatea agenților economici din această regiune își desfășoară activitatea în zona ilfoveană a șoselei de Centură, unde s-au dezvoltat obiective industriale importante. Iată, așadar, explicația „prosperității” ilfovene, care nu mai este un secret pentru nimeni. Acest fenomen, însă, a provocat o polarizare importantă în ceea ce privește nivelul de trai al locuitorilor din județ. Între El Dorado-ul de pe Centură și localitățile mai îndepărtate de aceasta există discrepanțe semnificative, în acest sens. Iar aceste discrepanțe nu par să dea semne de estompare, în viitorul apropiat. Va mai curge destulă apă pe Dâmbovița, Sabar sau Ciorogârla, până când toată această bogăție se va revărsa și asupra ilfovenilor. Odată ajuns la această concluzie tot sentimentul ăla de mândrie locală s-a blegit total, iar cei aproape 23.000 de euro cât e PIB-ul ilfovean pe cap de locuitor s-a volatilizat în neant. Atunci mi-a răsărit în cap o altă întrebare: unde se duce, unde este acest purcoi de bani? În buzunarele ilfovenilor, sau în infrastructură, în niciun caz. Nu cred că nea Vasile de la Nuci se va fi ales vreodată cu ceva din toată această bogăție… Atunci, mi-am dat seama că, în Ilfov, sărăcia mușcă din viețile oamenilor la fel de crunt ca și în alte părți din România (vezi comunitatea romă sau bătrânii) și se mănâncă cu aceeași lingură de lemn plină cu o zeamă lungă de ciorbă de ștevie. Pentru că, iată, mă repet, bunăstarea nu îi dă afară din casă pe mulți ilfoveni. Unii ar spune că dau dovadă de un populism ieftin. Dar am exemple care contrazic această acuzație. Pentru că, spre deosebire de România, în alte părți ale Europei, o bună parte din această bogăție se întoarce la truditorii care o produc. Iar aici am în vedere țările scandinave, ai căror guvernanți au grijă să împartă bunăstarea cu toate păturile societății. Acolo PIB-ul se regăsește în buzunarele cetățenilor. Aici, la noi, în buzunarele aleșilor. Iar la noi, PIB-ul ăsta nu rămâne decât o cifră care nu cuantifică decât o statistică fără corespondență în realitate…
