De o bună bucată de timp mă gândesc și constat că, dincolo de vorbele sforăitoare despre „țărișoara mea” și ochii dați peste cap, la sărbători naționale sau la ocazii în care vor să facă paradă de patriotism (că deh, este de „bonton”), românii, în marea lor majoritate, nu-și iubesc țara.
De ce spun asta? Pentru că dacă ar face-o, ar respecta-o, în primul rând. Pentru că iubirea prespune, nu-i așa, respect și „vițăvercea”, vorba unui personaj de-al lui nenea Iancu. Dacă îți iubești țara, îți respecți, în primul rând, compatrioții. Prin urmare, nu-i urăști, nu-i minți, nu-i înșeli, nu-i furi etc. Dacă îți iubești țara, nu o murdărești aruncând pe jos, în râuri, în păduri, gunoaie, resturi, mizerii care urâțesc și distrug natura acesteia, cu care te lauzi în gura mare, în fața tuturor. Dacă îți iubești țara, nu-i jefuiești codrii seculari, doar pentru că lăcomia te îndeamnă să-ți burdușești buzunarele cu bani pe care nu-i meriți, pentru că nu tu ai sădit arborii seculari pe care-i distrugi cu inconștiență. Dacă ți iubești țara, nu vinzi străinilor, pe doi bani, bogățiile și resursele ei naturale Dacă îți iubești țara, nu-i pocești limba și nu o siluiești cu vorbe strâmbe. Exemplele pot continua.
Zilele trecute, însă, un prieten a postat pe Facebook un articol al unui sociolog, Ștefan Ungureanu, care m-a lămurit, în bună parte, de ce acești români nu-și iubesc țara. Din articolul care pornește de la o experiență a autorului în trenul care pleca din Rădăuți, o radiografie excelentă și bine argumentată științific, am cules un citat din Alexis de Toqueville, un gânditor politic, istoric și scriitor francez din sec. XIX. Iată ce scria Toqueville, în anul 1835: „În Europa există naţiuni unde locuitorul se consideră un fel de colonist căruia îi este indiferentă soarta locului unde trăieşte. Schimbările cele mai importante din ţară se produc fără concursul lui, nici măcar nu ştie precis ce s-a petrecut, doar bănuieşte; a auzit întâmplător relatarea evenimentului. Mai mult decât atât, starea satului său, ordinea şi liniştea străzii sale, soarta bisericii sale şi a casei parohiale nu-l interesează; consideră că nimic din toate acestea nu-l privesc în nici un fel şi că aparţin unui străin puternic căruia i se spune guvern. ( Pare că în fiecare clipă îl auzi spunând: şi mie ce-mi pasă, e treaba autorităţii să facă şi nu a mea). (…) Acest dezinteres faţă de propria-i persoană merge atât de departe, încât, dacă siguranţa lui sau a copiilor lui este, în cele din urmă, pusă în primejdie, în loc să întreprindă ceva pentru a o salva, încrucişează braţele şi aşteaptă ca naţiunea toată să-i vină în ajutor. De altfel, în pofida faptului că şi-a sacrificat definitiv liberul arbitru, acest om nu este mai dispus decât un altul să se arate ascultător. Este adevărat că se supune bunului plac al unui funcţionar, dar se complace în a sfida legea, cum face un duşman învins de îndată ce oastea s-a retras. În consecinţă, îl vedem tot mereu oscilând între servilism şi neruşinare. Odată ajunse în acest stadiu, naţiunile trebuie să-şi modifice legile şi moravurile, sau să piară; pentru că la ele izvorul virtuţilor publice pare a fi secat: în sânul lor mai există supuşi, dar nu mai există cetăţeni”. Seamănă cumva cu ceea ce se întâmplă în România?!
Articol apărut în ediția print a Jurnalul de Ilfov, nr.346
