˜ Modificările induse de virusul SARS-CoV-2 asupra organismului pot limita activităţile chiar şi celor cu forme uşoare de boală
˜ Pacienţii pot suferi aritmii, bronşiectazii, miocardite sau dureri musculare
˜ Se impune individualizarea tratamentului post-infecţie
Mulţi dintre pacienţii care au trecut prin boala cauzată de noul coronavirus au nevoie de un program de reabilitare pentru a reveni la o viaţă normală, avertizează medicii. Până şi cei cu formele cele mai uşoare de boală pot dezvolta anxietate, atacuri de panică sau alte probleme de sănătate care, neluate în seamă, se pot agrava şi pot pune viaţa în pericol. Col. dr. Gigi Teodoru, medic primar, şeful secţiei de Reabilitare Medicală, şi dr. Clara Ursescu, medic specialist în reabilitare medicală în cadrul Spitalului Militar din Bucureşti, ne explică, în cele ce urmează, cum ne recuperăm după infecţia cu SARS-CoV2. Iată sfaturile specialiştilor Spitalului Universitar de Urgenţă Militar Central “Carol Davila”, conform site-ului www.scumc.ro!
Articol publicat în Jurnalul de Ilfov Nr. 539, ediția print
Reabilitarea poate fi iniţiată încă din faza acută. De obicei, se desfăşoară în unităţi de terapie intensivă, apoi continuă în perioada post acută, în centre specializate de reabilitare, şi se încheie cu îngrijirile pe termen mediu-lung, cel mai frecvent la domiciliul pacientului sau în condiţii de ambulatoriu. Se aplică proceduri specifice, în funcţie de nivelul de dizabilitate indus de afectarea structurii şi funcţiei organismlui: pulmonare, musculare, cardiovasculare şi psihice, două persoane cu aceeaşi afecţiune putând avea nivele diferite de dizabilitate şi funcţionalitate (chiar dacă manifestă aceeaşi boală). Modificările induse de COVID asupra organismului au capacitatea de a provoca limitarea activităţii şi restricţie de participare cu modificarea comportamentului social şi atitudinii faţă de societate. Reabilitarea post COVID promovează refacerea structurii şi funcţiei organismului, fără a influenţa, însă, factorii contextuali.
Ce modificări se produc şi cum poate ajuta programul de reabilitare?
Faza acută:
Afectare – leziune pulmonară propriu-zisă cu insuficienţă respiratorie, evenimente tromboembolice, afectare miocardică, cerebrovasculară, renală, prin microtromboze sau mecanisme incomplet elucidate.
În această etapă, reabilitarea se limitează la intervenţii minime, cu scopul de a conserva rezerva funcţională, de a preveni instalarea redorilor, escarelor de decubit şi a facilita drenajul bronşic. Analizând fiecare caz în parte, pot fi utile mobilizările pasive, masajul, posturările. Se evită procedurile care produc aerosoli şi care pot decompensa sistemul cardiovascular. Un element de noutate în reabilitarea pulmonară post COVID îl reprezintă utilizarea laserului LLLT, a cărui aplicare ar putea ajuta la diminuarea furtunii citokinice prin scăderea inflamaţiei, cu consecinţa asupra distrucţiei pulmonare şi scăderii necesarului de oxigen. Terapia poate începe încă din faza acută, deoarece este una non-contact, pacientul putând fi supravegheat de la distanţă, fără a exista riscul contaminării fizioterapeutului.
Faza subacută:
Afectare – sindrom de decondiţionare post imobilizare prelungită, apare foarte frecvent la pacienţii care au fost intubaţi sau au petrecut mult timp internaţi în secţiile de terapie intensivă. Acesta include sindroame precum boala miopatică critică şi polineuropatia critică, ce se manifestă prin slăbiciune musculară şi atrofii în special la nivelul extremităţilor, dar şi la nivelul muşchiului diafragmei, producând dificultaţi în respiraţie, durere neuropată, lipsa controlului sfincterian, ori dificultate la înghiţire. Mecanismul afectării nu este complet elucidat, însă răspunsul inflamator sistemic pare a avea un rol important în producerea sa, cu atât mai mult cu cât, în infecţia cu SARS-CoV2, persistă un nivel crescut al inflamaţiei ce produce afectare microvasculară, metabolică, electrică şi creşterea speciilor de oxigen reactiv. Acestea induc, în cele din urmă, hipoxie celulară cu afectarea atât a muşchilor, cât şi a nervilor:
= reducerea capacităţii pulmonare cu scăderea oxigenării,
= sindrom de șoc posttraumatic – în această perioadă există riscul dezvoltării depresiei, anxietăţii, scăderii capacităţii de concentrare.
În faza subacută, pacienţii pot prezenta disfuncţie moderat-severă de locomoţie şi autoîngrijire şi necesită tratament în echipa multidisciplinară, prezentând multiple comorbidităţi. Din echipă nu trebuie să lipsească medicul de reabilitare, medicul pneumolog, psihologul, fizioterapeutul şi kinetoterapeutul, poate cea mai importantă verigă a acestei etape.
La acest moment este oportună introducerea tehnicilor de reabilitare pulmonară (sub atenta supraveghere a saturaţiei de oxigen şi constantelor cardiace), precum: reeducarea musculaturii inspiratorii şi expiratorii cu ajutorul tehnicilor de respiraţie, exersarea respiraţiei diafragmatice, a expansiunii toracice. Se poate utiliza un spirometru manual pentru exerciţii (lucrează atât musculatura inspiratorie cât şi cea expiratorie) sau diverse instrumente improvizate de suflat pentru musculatura expiratorie: baloane, suflat prin pai într-un pahar cu apă, utilizarea de instrumente muzicale de suflat, fluieratul, cântatul etc. În această etapă se inistă pe toaleta bronşică (dacă pacientul s-a negativat, pentru a nu produce aerosoli).
Reabilitarea sindromului de imobilizare prelungită se poate iniţia prin mobilizări active asistate de kinetoterapeut, în cadrul ADL (activităţilor zilnice), mobilizări în cadrul patului, la marginea patului, verticalizare şi electrostimulări neuro-musculare. Se poate continua cu exerciţii de creştere a forţei musculare, de cel puţin trei ori pe săptămână, cu durata iniţială de aproximativ 10 minute, cu două minute pauză între seturi, şi poate creşte progresiv până la 20-30 min. În funcţie de evoluţie, se continuă cu iniţierea reabilitării echilibrului şi a propriocepţiei prin păşirea pe podele de diverse consistente sau înclinaţii, sau pe placa de echilibru.
Reabilitarea cardiovasculară se realizează prin integrarea ulterioară de exerciţii de tip “aerobic”, utilizând fie terapie robotizată, fie mersul, prin utilizarea bicicletei statice sau benzii de alergare (se va testa pacientul înainte cu “Testul celor şase metri”).
Consilierea psihologică şi terapia ocupaţională pot fi de mare utilitate în această etapă pentru reintegrarea socială şi refacerea abilităţilor motorii.
De asemenea, au fost efectuate studii cu privire la administrarea de oxigen hiperbar, care concluzionează că administrarea acestuia scade inflamaţia de la nivel pulmonar. Sunt însă studii restrânse, ce necesită dezvoltare multicentrică, randomizată.
Faza cronică, de îngrijire pe termen lung
Pacienţii afectaţi de COVID pot avea sechele cronice, precum: afectare pulmonară (fibroză, bronşiectazii), afectare neurologică (afectare gust, miros parestezii), afectare cardiacă (aritmii, miocardite), sechele musculare (slăbiciune, durere).
În această fază, se continuă programul de reabilitare demarat în clinică, cu iniţierea pacientului în tehnici de conservare a energiei (dacă este cazul), de toaletă bronşică şi, dacă disfuncţia restantă este importantă, de modificare a comportamentului, de reamenjare a mediului de locuit şi lucru sau chiar reorientare profesională.
Refacerea post COVID aduce în discuţie, în primul rând, tehnicile de reabilitare pulmonară, puse în practică sub marea provocare legată de managementul riscului infecţios şi cea a afectării multiorganice. Deşi se încearcă standardizarea unui program de reabilitare post COVID, enunţările rămân la stadiul de sugestie, afectarea structurală, funcţională şi restricţia de participare (la care se adaugă diversitatea manifestărilor şi comorbidităţilor), necesitând individualizarea tratamentului.
