14 septembrie, ziua Înălţării Sfintei Cruci

De acest praznic sunt legate evenimentele cele mai importante din istoria Sfintei Cruci. Acum, însă, ne referim doar la Aflarea Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos (de către Elena, mama Sfântului Împărat Constantin) și Înălțarea ei solemnă în fața poporului de către episcopul Macarie al Ierusalimului, la data de 14 septembrie a anului 335. Evenimentele din această zi fac referire și la momentul aducerii Sfintei Cruci de la perșii păgâni, în anul 629, și punerea ei la loc de cinste în Biserica Mormântului Sfânt din Ierusalim. Pentru că ea ne amintește de patimile și de moartea lui Hristos, Cel ce a ridicat păcatele lumii, este firesc să o petrecem în post și rugăciune.

După căderea lui Adam și a Evei din înălțimea Raiului, Dumnezeu a dorit să mai acorde o șansă omenirii, sădind pomul vieții pe Pământ, în Sfânta Biserică. Astfel, păcatul neascultării a fost răscumpărat prin moarte, iar omenirea a ajuns să biruiască, să se mântuiască și să se bucure de viața veșnică. Iar Sfânta Cruce este simbolul de căpătâi al creștinismului, care ne amintește în mod cert de moartea și de Învierea Domnului prin care a fost răscumpărat păcatul nostru, al tuturor. Fără Cruce nu ar fi existat nici Învierea și nici mântuirea. Prin Crucea Sfântă se dezleagă păcatul nostru strămoșesc. Și cu siguranță nu ne putem numi creștini, dacă nu săvârșim semnul Sfintei Cruci. Acesta este Semnul Fiului Omului despre care ni se vorbește și în cartea Apocalipsei. Însuși Apostolul Pavel ne prezintă Crucea Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos astfel: “Cuvântul Crucii, pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”.

Întotdeauna. Sfânta Cruce este semnul biruinței și al mântuirii. De aceea, este bine să săvârșim acest semn Divin de fiecare dată când începem și terminăm de spus o rugăciune, când venim sau plecăm la drum, când ne așezăm și ne ridicăm de la masă, când suntem bolnavi, când intrăm sau ieșim din biserică, în momentele de întristare și înfricoșare în care ne dorim să-I cerem ajutorul Bunului Dumnezeu. Orice mișcare am face ar fi de bun augur dacă ne-am îngriji să fie precedată de semnul Sfintei Cruci. În plus, atunci când ne facem semnul Crucii e bine să rostim: “Îngrădește-mă, acoperă mă și mă păzește Doamne, cu puterea Cinstitei și de Viață dătătoarei Crucii Tale, depărtând de la mine tot răul. Amin!”. Sau putem spune, pur și simplu: “În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin!”.

Dacă se întâmplă ca cineva din preajma noastră să intervină și să ne întrerupă cu tot felul de întrebări necuviincioase, nu trebuie să ne lăsăm învrăjbiți. Trebuie doar să-i explicăm persoanei respective că, săvârșind acest semn, ne curățim de toată întinăciunea. Prin cuvinte ne mărturisim credința în Sfânta Treime, iar prin semnul propriu-zis, mântuirea primită în dar de la Iisus Hristos, Cel ce S-a răstignit pe Cruce, a pătimit, S-a îngropat și a Înviat. “Treimea și Crucea luminează orizontul vieții creștine”, spun clericii.

Este de o importanță majoră modul în care facem semnul Crucii. Primim mântuire numai dacă executăm corect acest semn, nu în bătaie de joc. Trebuie saă ne facem semnul Crucii drept, cuviincios și fără să ne grăbim. Trebuie rețiunt faptul că semnul Sfintei Cruci făcut incorect ne va aduce osândirea. Cum să-l săvârșim ca să-l putem folosi ca armă de luptă contra răului? Unind primele trei degete de la mâna dreaptă în una, iar cele două mici strângându-le în palmă – cele trei degete mari adunate în una, simbolizează Sfânta Treime, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, Treimea cea de o ființă și nedespărțită. Celelalte două degete simbolizează două firi ale Domnului nostru Iisus Hristos, adică, Dumnezeu adevărat și om adevărat. Ducem degetele la frunte, apoi jos, la burtă (la buric), ridicăm mâna și o ducem la dreapta, apoi la stânga, rostind: “În numele Tatălui (la frunte), și al Fiului (la burtă), și al Sfântului (la dreapta) Duh (la stânga). Amin!”