Astă vară aveam o problemă digestivă. M-am hotărât să mă tratez. Și pentru că tocmai apăruseră castraveții spanioli cu salmonella, m-am gândit să fac rost de câțiva, doar-doar mă voi ușura cumva. Am fugit la prima seră sperând să mai apuc ceva. Aici se distrugeau tone. Am rămas așa cum eram. Încuiat. La burtă. Pe urmă am aflat că mă agitasem ca fraieru’. Castraveții spanioli nu aveau nici pe dracu’. Nici ăia românești. Asta e, o experiență ratată. Acum o săptămână am încercat altceva. Așa că am degustat niște nematode Anisakis cu mămăligă. Cum de unde nematode? Din macroul din insulele Feröe. O bunătate! Apoi am încercat niște pui cu hormoni. De creștere, normal, cu speranța că îmi vor crește anumite segmente ale corpului, sau măcar salariul. Între timp, am răcit. Aveam nevoie acută de medicamente. Mi-am zis să nu mai dau banii aiurea și să împușc doi iepuri dintr-o lovitură. Am cumpărat carne de curcan cu antibiotice. Am și mâncat pe săturate am și scăpat de febră. Cu carnea de cal a fost mai simplu. De mult eram curios să gust. Mai ales că auzisem că nu are colesterol. Și în acest caz am apelat la o soluție de compromis. M-am dus la un mare magazin suedez de mobilă, care are și restaurant. Acolo mi s-au recomandat delicioasele chifteluțe. Bune, într-adevăr! Mi-am luat apoi, tot de-acolo o tartă contaminată cu fecale. M-am lins pe degete! Pe urmă am aflat că nu trebuia să mă duc taman în Băneasa și că puteam să consum carne de cal și la alte restaurante din București. Cu aflatoxina mi-a fost mai greu. Nu-mi place laptele dulce. Ador derivatele din lapte, lapte bătut, sana, kefir, brânzeturi. Dar am aflat că gustul pur de aflatoxină nu-l poți simți decât dacă bei lapte crud. Trebuie să vca mai spun că sunt un mare gurmand și băutor de bere. Mi se făcuse poftă de niște mititei, stropiți cu lichidul auriu. Mi-a zis un vecin, care se uitase la o televiziune tabloidă, că la un hipermarket se vând mici cu carne de cal. Am fugit într-un suflet. Ghinion! Carnea fusese retrasă de la vânzare de ANSVSA, care se trezise, în ceasul al 12-lea că trebuie să controleze alimentele pe care le îngurgităm. Ce-o fi făcut până acum? E clar, a dormit în cizme. M-am întrebat, apoi, ce am mâncat eu în ultimii 23 de ani. Ce delicatese din categoria celor de mai sus oi fi ratat? Dumnezeu știe! Oricum, toată isteria asta la nivel european este mai mult dubioasă. Îmi dă senzația unei acțiuni concertate împotriva României, a cărei agricultură începe să iasă din marasm și amenință, prin prețurile scăzute, partenerii europeni. Care parteneri ne-au adus bogăția de aditivi care au transformat produsele românești în alimente din cauciuc. Mi-e dor de un salam cu soia. Aia, cel puțin, nu era modificată genetic. Cel mult, în loc de cal, poate că avea și ceva nutrie. Sau ulei de Universal 650. Bun venit la „Apocalipsa” alimentară!
