Este cert. În România nesimţirea creşte în ciuda scăderii populaţiei. Retrospectiv privind, fiecare nouă formaţiune ajunsă la putere prin vot a fost mai nesimţită decât cealaltă … ca să se poată vorbi clar de degenerare. Care va fi soluţia europeană şi americană care să ne dezveţe de această meteahnă? Mai mult ca sigur, vom fi lăsaţi să crăpăm în propria nesimţire.
Până atunci însă tot nu-mi dau seama cum de nu le e ruşine politicienilor români de străinii cu care intră în contact. Toţi îi iau de neserioşi. După care aceiaşi politi-cieni se întreabă de ce nu le acordă cei de afară consideraţia de care se bucură în Europa demnitarii cu costum Armani şi maşină la scară? Explicaţia e simplă: formaţiu-nile din care fac parte nu-s partide, ci găşti – grupuri de interese care apar sub aceeaşi siglă. Pe respectivele persoane nu le-a unit elitismul, ci rapacitatea, voracitatea, tupeul, nesimţirea şi manelismul. Ei au nevoie de membri de partid şi îi atrag pe cei care s la fel ca ei, dar capabili să facă prozeliţi. Mai departe, pe seama prozelitismu-lui, nesimţirea este în creştere. Iar faptul că, în România, elitele s au distrus ori s-au depreciat face ca găştile să fie conduse de cei cu origine sănătoasă. Persoanele de acest fel nu au nici cea mai mică intenţie să se instruiască şi nu consideră util să o facă nici copiii lor. Iar dacă avem în momentul de faţă una dintre cele mai înalte rate ale şomajului în rândul tinerilor înseamnă că patronii preferă să plătească nişte bani în plus celor care ştiu să muncească. Le măresc salariile celor care se pricep, îi pun să lucreze 12 ore pe zi, dar nu se gândesc nicio clipă să-i angajeze pe tineri. Şi această problemă, a decăderii învăţământului în ultimele două decenii şi a faptului că antreprenorii lucrează cu cei instruiţi înainte de 1990 sau puţin după, este strâns legată de dezinteresul pentru educaţie al celor care fac prozeliţi. O astfel de secvenţă nu poate duce decât la colaps. Iar pentru ca un colaps să producă o reaşezare a societăţii e bine să nu se aştepte nimeni la el.
Încă un lucru care merită remarcat e că România a evitat o revoluţie în perioada post-comunistă cu ajutorul inflaţiei. Asta a făcut ca în loc să importăm investitori credibili şi ieftini din străinătate să ne creăm proprii capitalişti. N au fost îmbogăţiţi decât aceia care au cerut partidele. Şi iată de ce nu acceptă BNR postulatul că inflaţia este, oriunde şi oricând, un fenomen monetar.
Poate că ar fi bine să închei într-o notă internaţionalistă, aşa cum recomandă Kominternul. Cum acceptăm să se facă ajustările, la nivel global, prin inflaţie – un im-pozit implicit ori printr-o revoluţie? Asta cu precizarea că „balonul” de libertate al anii ’60-’70 – rezultat al revoluţiei „flower power” – a permis societăţii şi economiei să se încarce cu creativitate pentru 20 de ani. Ca dovadă, trupele de succes sunt tot acelea de acum două-trei decenii, în care cântă rockeri ajunşi la vârsta pensionării, filmele „noi” nu-s decât remake-uri ale celor de atunci, automobilele, în afara caroseriilor nu prea au suferit modificări, doar că s mai puţin fiabile şi costă la fel.
Răspunsul este clar: Inflaţia, pe seama socializării pierderilor, poate reprezenta o formă de ajustare, însă ea nu face decât să amâne o revoluţie, care cu cât se pro-duce mai târziu cu atât va fi mai brutală. Şi dacă ne amintim bine, scopul deschiderii Estului din urmă cu două decenii a fost sintetizat de Gorbaciov în două cuvinte: glasnost şi perestroika, adică transparenţă şi restructurare. Exact acelaşi lucru trebuie să-l facă acum vesticii, alături de esticii rămaşi corigenţi: românii.
