Domnilor profesori, cu dragoste
Nu cred că există om pe lumea aceasta să nu-şi aducă aminte de primii ani de şcoală şi de dascălii care i-au dezvăluit tainele scrisului şi ale cititului. Cei care, în primii ani de şcoală, le-au fost ca o a doua mamă, sau un al doilea tată. Învăţătorii. Despre ei vă voi povesti în acest articol, mai exact despre absolvenţii primei promoţii a Şcolii Pedagogice din Buftea.
Era în 1964 când cei care păşiseră cu şase ani înainte pe treptele proaspetei înfiinţate şcoli cu profil pedagogic din Buftea părăseau acea unitate de învăţământ, strângând la piept o diplomă pe care încă nu se uscase bine cerneala. Plecau pentru a lua în piept viaţa şi meseria pe care şi-o aleseseră. O meserie nobilă. Aceea de a sădi, în minţile şi sufletele tinerelor vlăstare ale ţării, sămânţa cunoaşterii. Au trecut de atunci, iată, cincizeci de ani. I-am întâlnit, într-o zi răcoroasă de septembrie, la restaurantul Bazei Sportive din Buftea. Mai împuţinaţi la număr decât acum 50 de ani, cu feţele brăzdate de trecerea vremii, dar cu sufletele mereu tinere. Veniseră să sărbătorească jubileul absolvirii şi să depene amintiri de pe vremea când păşeau, plini de speranţă, pe cărările vieţii…
O jumătate de veac în slujba educaţiei
Sufletul – nu poţi să nu repeţi obsedant acest cuvânt atunci când vorbeşti despre dascăli – acestui eveniment este profesorul de matematică Gheorghe Vasile. Iată ce-şi aminteşte dascălul buftean, acum pensionar: „M-am înscris la şcoala Pedagogică din Buftea, pentru că, pe vremea aceea era criză de învăţători. Aveam 14 ani. Am fost aleşi atunci cu multă grijă, dintre cei mai buni elevi din Regiunea Bucureşti, cum se numea la acea vreme, adică din Ilfov, Giurgiu, Teleorman şi Ialomiţa. S-au înfiinţat două clase, una de învăţători şi una de învăţătoare. Pe 1 septembrie 1964, aveam 20 de ani, am intrat în învăţământ. De atunci, iată, s-a scurs o jumătate de veac. De aceea, noi, absolvenţii de atunci, am hotărât să ne întâlnim, aşa cum o facem de ceva vreme. La început, la fiecare 10 ani, iar în ultima vreme ne întâlnim anual, în prima zi de joi din septembrie. La întâlnire participă şi cei din promoţiile ulterioare, „cei mici”, cum le zic eu, pentru că noi ne-am cam împuţinat. Mai suntem ceva mai mult de jumătate…”
O generaţie de aur
Aşa cum vă spuneam, sufletele dascălilor prezenţi la eveniment, şi-au păstrat tinereţea în ciuda trecerii anilor. Ei au dansat, au cântat, au recitat poezii, întocmai ca acum câteva decenii. În ciuda faptului că viaţa i-a purtat pe fiecare care-ncotro, ei au rămas, în continuare, aceeaşi prieteni de nedespărţit. Iar aceste întâlniri anuale sunt un prilej de a-şi „încărca bateriile, pentru un an”, aşa cum spune „Ursoaica”, adică învăţătoarea Maria Stoica.
Fără doar şi poate, viaţa a lăsat şi urme dureroase în inimile dascălilor din această generaţie. Dureri peste care ei au trecut cu optimimism şi încredere. Cu toate acestea, ceea ce se-ntâmplă acum în învăţământul românesc, nu poate să-i lase indiferenţi pe cei care, timp de decenii, au făurit oameni şi caractere.
Învăţământul românesc, un dezastru
Una dintre învăţătoarele care ne-a destăinuit îngrijorările sale este Mariana Ionescu, fiica autorului monografiei oraşului Buftea, Ioan Ionescu: „Am rămas învăţătoare deoarece eu consider că învăţătorul este singurul cadru didactic care pune bazele formării unui copil. Noi am avut parte de o pleiadă de cadre didactice de excepţie, cum puţine mai găseşti în ziua de azi, care veneau la cursuri la 7 dimineaţa şi plecau la 8-9 seara, pentru că după orele de curs desfăşurau cu noi tot felul de activităţi. Duminica, mergeau cu noi la spectacole, la teatru, la Operă, la Circ. Am avut şi o echipă de dansuri care câştiga mereu locul I pe ţară, o orchestră, brigadă artistică, teatru şcolar, cu care câştigam toate concursurile. În ziua de azi, părinţii nu se mai ocupă de copii, fac marea prostie să-i ducă la aşa-zisele meditaţii, la care copii nu fac nimic altceva decât să rezolve temele pentru a doua zi, în schimbul unor sume de bani apreciabile. Ăsta nu este învăţământ! Mai mult, copiii nu mai citesc! E un dezastru! În ziua de azi nu mai merită să intri în învăţământ! Este foarte greu, iar salariile şi pensiile sunt umilitoare. Este bătaie de joc! Nu-ţi ajunge să trăieşti! După 35 de ani în învăţământ, cu gradaţia maximă, am acum 1.200 de lei pensie… Cu toate acestea, consider că meseria de cadru didactic este cea mai frumoasă! Iar pentru a face această meserie trebuie să iubeşti copiii.”
Ce ar mai fi de spus? Că este păcat ca oamenii care formează viitorul naţiei sunt trataţi cu atâta nepăsare şi dispreţ. Efectele, negative, au început deja să se vadă în societatea românească. Păcat.
