Psiholog, psihoterapeut, trainer de optimizare și dezvoltare personală și organizațională cu recunoaștere națională și internațională, Livia Mohîrță a aderat la programul educațional Teach for Romania, susținut de Lidl România. La aniversarea a 10 ani de Lidl în România, aflăm ce a determinat un specialist de renume să predea fizica într-o școală generală din Cernica.
După mulți ani de antreprenoriat și corporate, ați ales învățământul public – predați fizică în județul Ilfov. Ce v-a determinat să faceți o schimbare atât de radicală?
Aș începe cu o glumă: în niciun caz salariul! Glumesc cu familia mea, că este pentru prima dată în 30 de ani când primesc bani de la stat! Trecând într-un ton mai serios, nu aș considera că este o schimbare radicală. Pot spune că m-am format prin adaptarea la schimbări radicale. Prima schimbare a venit în 1989 (an în care am terminat Institutul Politehnic Iași și am devenit inginer) determinată să înțeleg că a învăța este singura opțiune. Am învățat să mă adaptez la economia de piață, să construiesc echipe și comunități de business, că este mai bine sa iei o decizie proastă decât să fii indecis și să nu poți lua niciuna. Am făcut greșeli și apoi le-am reparat la un cost mai mare. Și asta m-a determinat să mă întorc de fiecare dată la educație, la un altfel de școală. O școală de bussines, unde am învățat să citesc bugete și să construiesc bugete, unde am învățat să fac planuri de investiții, să negociez schimbări, să deleg și să îmi asum responsabilități ca antreprenor și manager. Dar am descoperit că acumularea de informații și cunoștințe despre managementul schimbării și al resurselor nu au adus o mai bună claritate în deciziile importante, nu a îmbunătățit spectaculos nici productivitatea și nici să înțeleg mai bine comportametul uman. Așa că am facut o nouă schimbare, aceea de a începe facultatea de psihologie în 2005, urmată de un master și formare în psihoterapie, iar din 2010 sunt psihoterapeut autonom cu drept de liberă practică, trainer de optimizare și dezvoltare personală și organizațională. Cred că toți suntem datori să ne implicam în educație (formală sau nonformală) dacă ne dorim bunăstare, creștere economică pentru societatea în care trăim. Am vrut să facilitez experiențe de învățare cu impact pozitiv și fac asta în diferite forme de 30 de ani: am început încă din 1992 prin a oferi o șansă de calificare a tinerilor („beneficiari” ai asistenței sociale ce trebuiau să părăsească sistemul după vârsta de 18 ani). În 2015, am derulat un program pentru adulți „Senior APPS”, ce a folosit cele mai noi descoperiri din neuroștiințe într-un antrenament cognitiv care să reprezinte „cea mai bună investiție în sănătatea fizică și mintală”. Am lucrat în educația nonformală a copiilor, adolescenților ca cercetător DICE (proiect internaţional Comenius) și în consilierea și diagnoza organizațională, cu precădere în dezvoltarea gândirii critice. Astfel că pentru mine decizia de a mă înscrie în programul Teach for Romania este de fapt un alt fel de donație pentru comunitate – donație de timp personal și implicare.
Ce v-a entuziasmat la muncă alături de copii în urmă cu un an, când ați făcut această schimbare în carieră?
Deschiderea și curiozitatea nemărginită a copiilor de a afla, nevoia lor de conexiune cu un adult semnificativ din viața lor, cum este profesorul. Ochii aceia mari care mă priveau curioși, uimiți: „Dumneavoastră de la ce școală veniți?” Inițial nu am știut ce să le răspund, îmi era teamă să nu îi dezamăgesc. Apoi am înțeles că era doar modul lor de mă testa – văzuseră toate fimele cu interviurile mele din media! M-a entuziasmat adaptarea și perspicacitatea de a rezolva situații de viață reale, nevoia lor de ancorare a conținuturilor educaționale abstracte, în concretul lumii de lângă ei: „Doamnă, la ce îmi folosesc mie operațiile cu puteri în viața reală?”. Și asta m-a motivat să caut, să cercetez și să îmi încep orice lecție cu „Unde folosim asta în viața reală?”. De exemplu, la lecția despre vectori, le-am vorbit despre vectori de infectare în contextul pandemiei, vectori de influență în mediul online și de vector fiscal, în contextul de antreprenoriat.
Ce revelații pozitive v-a oferit predarea într-o comunitate aflată în județul Ilfov?
Copiii de la sat sunt uneori niște diamante neșlefuite, au intuiție, inteligență spațială, kinestezică și naturistă, dar este nevoie de multă muncă și perseverență din partea școlii pentru a le dezvolta inteligența verbal-lingvistică și logico-matematică, pentru că aici nu au sprijinul familiei (părinți cu educație precară, ce nu îi pot susține).
Folosiți în învățământ cunoștințele acumulate la MBA-ul de optimizare organizațională la Open University of London?
Da, folosesc ideea de contract cu clauze (obligații, rutine și clauze speciale). La începutul anului, în prima săptămână, negociem clauze contractuale pentru felul în care ne vom desfășura activitate la orele de fizică sau matematică. Pornesc prin a le descrie că în viața vor trebui să semneze câteva sute de contracte (de muncă, de vânzare sau închiriere, pentru achiziționarea unor servicii – lumină, gaze etc). Contract scris de mâna lor, pe prima pagină a caietului, semnat de ambele părți.
Teach for Romania, un program realizat în parteneriat cu Lidl România, îi susține pe profesorii care vor să facă mai mult pentru elevii lor. Ați identificat elevi care au chemare pentru ceea ce cândva ar putea deveni o carieră de antreprenor?
Copiii din zonele rurale sunt mici antreprenori, au fler, aș zice. Dacă îi întrebi cum au luat această decizie, zic: „așa mi-a venit, doamnă”. Și uneori e răspunsul corect, chiar dacă nu știu să îl explice. Sunt creativi – vin cu idei originale în rezolvarea unor probleme de fizică. Au avut de construit cel mai înalt turn din 10 coli de hârtie. Câțiva dintre ei au demonstrat adevărate aptitudini de structuriști/constructori. Sunt pasionați, dacă subiectul le stârnește curiozitate și sunt dispuși apoi la muncă susținută să descopere mai mult. Am avut o lecție împreună cu cei de la Accenture, în care au învățat să scrie primele linii de cod jucând Minecraft și au reușit să îi depășească pe programatori. Am avut un elev care din cauza absențelor (nu se conectase în perioada școlii online) a rămas corijent la matematică. Am lucrat cu el câteva ore remediale și am observat că nu reușea să calculeze. Am avut inspirația de moment să mă folosesc de bani, era suficient să îi transpun exercițiile în context real, „mergi la magazin cu 56,5 lei și cumperi două sticle de suc a cate 2,3 lei fiecare, cât primești rest?”. Am rămas uimită de rapiditatea cu care face calcule mintale. Dacă mă întorceam în abstract, nu reușea să finalizeze calculul. Din păcate, lipsa de modele din comunitate le limitează orizontul la profesiile pe care le apreciază drept cele mai stabile în comunitate (polițist, jandarm, șofer sau „de-aia care pune unghii, doamnă”, mecanic auto, fotbalist).
Concret, care era nivelul de literație și numerație al elevilor când ați ajuns în învățământul public și cum este acum?
Am descoperit câțiva copii care nu recunosc toate literele din alfabet, își scriu numele cu litere de tipar fără spațiu între nume și prenume, copii care nu știu să citească un număr mai mare de 100 și foarte mulți care nu știu tabla înmulțirii. Pentru a putea ajuta un elev într-o astfel de situație, este nevoie de un grup de suport – elev, părinți, profesor de suport și consilier. Pentru astfel de copii, școala online adâncește și mai mult lipsa de achiziții cognitive. Îmi este greu să fac o astfel de evaluare acum, la un an. Într-un an atipic precum cel de anul trecut, am lucrat mult cu cei din clasele la care am predat (ca profesor de fizică am două ore pe săptămână, nu poți crea un impact măsurabil într-un an). Ce pot spune este că elevii mei au căpătat competențe digitale, au învățat să facă un PowerPoint. Să folosească și să adauge sursele de informare la sfârșitul prezentării. Să susțină o prezentare în fața clasei. Să înțeleagă etapele unui experiment și să înțeleagă diferența între cauze și efecte. M-a preocupat mai mult să îi învăț să își facă procesul de gândire vizibil: „De ce spui asta? Pe ce te bazezi? Dar dacă am schimba asta, ce s-ar putea întâmpla?”.
Se vorbește mult în prezent despre dezvoltarea abilităților socio-emoționale ale elevilor. Cum a contribuit aceasta la reducerea bullying-ului?
Da! Este mare nevoie de dezvoltare a abilităților socio-emoționale în școală. Încep orele cu „cum vă simțiți? V-a necăjit ceva astăzi? Care este nivelul de energie?”. Anul trecut am construit abilitatea de a colabora, de a lucra în echipă. Am fost surprinsă că nu știau să își împartă sarcinile de lucru, să își asume responsabilități în echipă. I-am încurajat să lucreze proiecte împreună, le acordam un punct în plus celor care ajutau un coleg să urce temele pe Teams (platforma pe care făceam orele online). Am fost tare bucuroasă când am vazut disponibilitatea de a învăța împreună. Am încurajat elevii mai buni la învățătură să își ajute colegii rămași în urmă (peer learning). Începând de anul acesta, sunt și dirigintă la clasa a 7-a și am ceva mai mult spațiu pentru competențele socio-emoționale. Am început cu conștientizarea socială: în fiecare săptămână, doi elevi și cu mine vorbim despre familia din care facem parte (mamă, tată, frați, vârstă, profesie, educație), trei lucruri care îmi plac, trei care nu îmi plac, activități preferate pentru timpul liber. Copiii din Cernica vin din medii tare diferite: problemele cele mai mari sunt emoționale și de adaptare la un mediu familial nesecurizat (familii monoparentale sau lipsa totală sau formală a unuia dintre părinți). Bullying-ul nu a fost atât de prezent anul trecut, ba chiar aș spune că școala online i-a scos în față pe copiii mai timizi și lipsiți de încredere în ei. Dar a dus la apariția cyberbullying-ului, iar pentru asta i-am chemat în ajutor pe cei de la Asociația Bloc ZERO, care le-au vorbit copiilor despre pericolul din spatele ecranelor și depre știri false. Anul acesta am programat împreună cu colegii mei din Teach for Romania o serie de activități ce au ca scop dezvoltarea abilităților socio-emoționale, pentru a aduce o intervenție la nivel individual, relațional (comunitate și curricular).
Ați constatat un progres semnificativ în reducerea absenteismului școlar?
În comunitatea în care sunt eu, copiii au absentat la orele online mai mult decât la cele cu prezență fizică. În general, cauza este lipsa de suport și control din partea familiei. Am discutat cu ei și i-am ajutat să se familiarizeze cu dispozitivele și platforma de lucru. Au fost însă și situații speciale – unii copiii nu aveau spații de lucru individuale și asta îi făcea să nu își dorească să intre la ore. Am să povestesc cazul unui elev pe care l-am remarcat anul trecut, la orele de matematică (făcea rapid calculele și avea dificultăți în citirea și înțelegerea cerințelor). La trecerea în online, îl vedeam participând la ore de afară, dintr-un șopron de lemne. După câteva săptămâni de absență, am aflat că a spart tableta primită de la școală și telefonul mobil. Am gasit multă înțelegere la nivelul școlii și am reușit să îl aducem la bibliotecă, pentru a participa la orele online (nu avea un spațiu al său unde să își facă lecțiile, iar o surioară îi strica tot ce îi era necesar pentru școală).
Profesorii Teach for Romania susținuți de Lidl România petrec zile întregi în comunitate, îi vizitează pe elevi și inițiază conversații cu părinții acestora. Cum relaționați cu părinții?
Anul acesta, din postura de diriginte, am reușit să am o relație mult mai apropiată cu părinții. Vorbim săptămânal, uneori și zilnic, fie că este vorba de corectarea unor comportamente sau despre probleme specifice vârstei. Anul acesta au venit în clasă două eleve noi, din alte școli din județ. Mutarea s-a produs ca urmare a revenirii în țară a mamei și despărțirea celor doi părinți a produs și schimbarea domiciliului elevelor. Stresul celor două adolescente era atât de mare: acomodarea cu noii colegi, cu noul domiciliu și cu mama care nu a fost prezentă în viața lor timp de 5-6 ani. Am în clasă situația altor două fetițe, care sunt în grija tatălui sau a bunicilor. Le-am oferit posibilitatea de a mă suna sau discuta pe WhatsApp ori de câte ori au nevoie. Anul trecut am susținut împreună cu o colegă învățătoare din Dobroiești o școală a părinților în comunitatea ei. Mă gândesc să duc această experiență și în Cernica anul acesta.
Cum le insuflați elevilor pasiunea pentru fizică?
Fizica este atât de ofertantă, nu există interacțiune umană care să nu fie în corespondență cu o interacțiune în fizică și cu asta îi țin curioși pe elevii mei. Am participat live la lansarea Virgin Hyperloop, ca apoi să discutăm despre ce avantaje și ce dezavantaje are acest mijloc de transport. Le-am povestit despre Jeff Bezos, Elon Musk și Richard Branson. Le-am povestit cum uneori greșeala și eșecul pot fi transformate în succes prin muncă și perseverentță. Am participat împreună cu elevii la webinariile de pe site-ul Educația pentru știință, unde copiii au interacționat cu cercetători și, mai ales, cu elevi din alte școli prezenți la webinar.
Cum premiați rezultatele deosebite?
Încerc să îi obișnuiesc pe copii cu evaluarea pe proces, nu punctual, pe lecții sau testare. Apreciez și notez răspunsurile creative și spontane. Am un model de evaluare și monitorizare diferențiat pentru fiecare elev, în care un loc important îl au colaborarea și lucrul în echipă. În general, apreciez GRITT-ul – perseverența, entuziasmul, autocontrolul, optimismul, inteligența socială și recunoștința. Am un sistem de puncte pentru teme, pentru portofoliu și pentru activitatea la clasă.
Ce s-a schimbat în comunitatea ilfoveană de când ați ajuns acolo?
Mi-aș fi dorit cu siguranță să schimb multe, nu știu dacă am reușit. Dar mă călăuzesc dupa un principiu: „Nu pot schimba lumea, dar pot schimba lumea unui copil”. La prima ședință cu părinții de anul acesta, un părinte mi-a spus „ce păcat că nu mai sunt lecții online, am auzit o mulțime de lucruri interesante la orele dumneavoastră”.
Care a fost cea mai mare provocare în adaptarea dumneavoastră la o comunitate de lângă București, pe care n-o cunoșteați?
Nu aș fi crezut că la câțiva kilometri distanță de București este o comunitate la o lume distanță. O lume în care mulți dintre copii au văzut Bucureștiul doar în poze, în care deși la drum sunt case frumoase cu etaj, sunt ulițe în spate în care copiii au nevoie să fie văzuți și auziți în vacarmul unui sat urbanizat cu forța.
