Oameni aleși. Artă și educație prin patrimoniu
Pe peretele uneia din încăperile mari, de la parter, a casei soților Adriana și Virgil Scripcariu stă o bucată mare de pânză, de 2×2 m – dacă nu mai mult – fostă albă. Pe ea, copiii și-au desenat cu cărbune sau culoare gândurile. Sunt mesaje pentru alții ce vor trece și ei pe acolo, cândva. Și, când vor vedea mesajele, vor afla astfel că spațiul de aici a fost cândva locuit de alți școlari, ca ei. Sau, poate altfel… Cine știe? Mai sunt acolo înfățișate păsări, flori, animale și câte-n stele. Pe alt perete, un avizier mic, cu interdicții importante de respectat, în comunitatea cu legi a copilăriei. Veți afla mesajele și interdicțiile, mai departe, în rândurile care urmează.
„Unde eşti copilărie? Unde te-ai mai dus? Nu mai eşti tu lângă mine / Şi mi-e dor nespus”, „Eu îmi amintesc şi-acum / Dulcile poveşti / Ce erau pe‑atunci / Minunate veşti”, „Unde eşti copilărie / Cu copacii tăi frumoşi / Cu iubirea ta de aur“… Tudor, Eliza și alții.
2) „Ne punem hainele în cuier. Nu deranjăm animalele. Nu băgăm degetul în gură. Nu intrăm cu noroi în clasă. Nu ne batem. Nu plecăm singuri. Închidem uşa la şcoală şi acasă. Ne ajutăm unii pe alţii”.
O școală altfel
Dincolo de educația normală și firească primită de la părinți responsabili, copilul are nevoie și de alte repere repere obligatorii.
Virgil Scripcariu afirmă: “Ceea ce facem noi, e o reacţie de apărare a patrimoniului şi responsabilitate. Copiilor le rămân întipărite gesturi, fapte şi cunoaşterea obiceiurilor. Ale celor care le-au fost rude, vecini sau pur şi simplu conaţionali. E un amestec firesc al amintirilor copilăriei, dragostea faţă de cei apropiaţi şi, laolaltă cu ele, iubirea de tot ce înseamnă rădăcina şi pământul, locurile de unde te tragi. Şi pe care le reprezinţi. Valorile neamului trebuie preţuite, aşezate a locul înalt, cuvenit, în conştiinţa fiecăruia. Cunoaşterea e o pace? Nu. E un freamăt continuu şi febril, în căutările vieţii. Cunoaşterea îţi dă energia de a merge mai departe. Şi tot aşa, până la “Măreţia Mică“, în sens metaforic, dar nu numai atât. E foarte important să găseşti echilibrul cunoaşterii propriilor rădăcini. Al locului de unde te tragi şi al strămoşilor tăi“, conchide el.
În altă parte a casei, un desen geografic al conturului țării e agățat de un cui, pe perete. Cineva, a scris ce repezintă. Iată: Aceasta e „Ţara mea şi neamul meu – hartă pentru copii”.
Dar și o Şcoală de vară. Totul pe timpul vacanței
De ce? Pentru că Adriana și Virgil și-au dorit enorm să interacționeze cu comunitatea. Cum de s-a ajuns la materializarea acestei idei? Voiau să constituie, într-un fel, un sistem care să revitalizeze educația școlară a copiilor din Piscu, printr-o școală de vară “de trei săptămâni, adresată copiilor din sat, în care ei, practic, au făcut cunoştinţă cu meşteşugul bunicilor lor, pe care nu-l cunoşteau, de niciun fel. Au venit peste 40 de copii, câte 6 ore pe zi, la această şcoală, ţinută într-o gospodărie de olar, pe care propietarii au curăţat‑o, au dat‑o cu var, iar noi am pregătit‑o pentru ce aveam de făcut. Proprietarii ne-au primit în spaţiul lor. În sat, aceşti copii avuseseră bunicii olari şi niciodată nu puseseră mâna pe lut. Iar pentru noi a fost greu de acceptat, ca descendent al acestor familii să nu-ţi cunoşti niciun pic istoria îndeletnicirilor strămoşilor tăi. Iar satul Piscu are cam vreo 100 de copii.
În prima parte a zilei făceam ore de seminar de istoria artei şi tradiţiilor cu copiii. Prin proiectarea de imagini le arătam lucruri legate de arta ceramicii, din țara noastră şi din alte locuri. Vârstele copiilor au fost între 5 şi 14 ani. Apoi treceau la lucrul din lut şi ceramică, îndrumaţi de meşteri. Pregăteau lutul, îl făceau bulgări, apoi îl călcau, îi dădeau forme, îl lucrau la roată etc. În timpul celor 21 de zile prinseseră gustul lucrului şi plăcerea.
În total, am avut cinci ediţii ale acestei şcoli de vară, până în 2011, inclusiv. Școala de Vară se încheia cu o etapă finală de evaluare a cunoştinţelor, cu teste grilă ale cunoştinţelor asimilate. Urmau concursurile de lucru efectiv cu lutul, adecvate vârstei lor. Am adus prieteni ai noştri de la Muzeul Ţăranului Român, care au jurizat lucrările finale. I-am declarat pe câştigători. Am oferit diplome participanţilor. Iar entuziasmul nostru a fost şi el pe măsura evenimentelor. Am oferit ca mari premii roata olarului.
Am avut şi momentul de tristeţe, de după aceea. Am recuperat roţile olarului, răscumpărându‑le cu 500 de lei. Pentru că stăteau nefolosite.
Dar vestea bună e că unii dintre copiii de atunci sunt astăzi unii dintre colaboratorii mei. Unul e Andrei, de la „secţiunea” de fier forjat. Dar meritul şcolii noastre e acela că le-am arătat şi o altă faţetă a lumii în care trăiesc. Iar dacă vreodată va apărea şi se va dezvolta vreo chemare către ceea ce au făcut aici, asta nu e decât mâna destinului. Aceste momente pe care le-am petrecut împreună cu ei, arta, tradiţiile, meşteşugurilor bătrânilor satului, rudele lor, cele aflate despre locurile din lume care îi pot asemăna sau deosebi în aspiraţia frumosului şi utilului sunt câştigul lor educaţional. Ale cărui roade, suntem convinşi cu toţii că vor apărea în ceea ce vor face de-a lungul timpului, fără tăgadă. Şi fără greş. Indiferent de forma în care se vor exprima, prin fiecare. Aceste momente sunt câştigate în interiorul fiecăruia dintre ei“.
(Va urma)
