Lady Di avea 36 de ani când a murit într-un tragic accident rutier, în Paris, Franţa, în anul 1997. Prinţul Harry, în vârstă de 32 de ani, s-a deschis în faţa publicului şi a vorbit pentru prima oară despre modul în care s-a retras şi s-a închis în sine, în urmă cu 20 de ani, când mama lui, Prinţesa Diana, a murit, iar el era pe atunci un copil de doar 12 ani, informează contactmusic.com.
Harry a recunoscut că a suferit o ”rupere completă” de realitate, fiind determinat să îşi continue viaţa fără să se gândească la pierderea imensă suferită.
Prinţul Harry a mărturisit: ”Pot să spun că pierderea mamei când aveam 12 ani şi prin urmare ignorarea emoţiilor în ultimii 20 de ani, au avut un efect serios asupra vieţii mele personale, dar şi asupra muncii. Am fost pe punctul unei căderi nervoase în numeroase ocazii, când tot felul de suferinţe, minciuni, prejudecăţi sau alte lucruri m-au lovit din plin, din diferite unghiuri”, potrivit Mediafax.
Harry, care este fratele mai mic al Prinţului Williams, recunoaşte că a fost la terapie de mai multe ori, pentru a putea trece peste peste perioada doliu, mai târziu recurgând la antrenamentele de box pentru a-şi elibera furia şi frustrările adunate în interior.
Acesta a povestit că în timpul acelor ani s-a apucat de box. ”Toată lumea mi-a spus că boxul este bun pentru mine, şi că este o modalitate de a mă elibera de agresiune. Asta chiar m-a salvat, pentru că eram pe punctul de a lovi pe cineva, deci faptul că am putut lovi pe cineva care avea mănuşi a fost în mod sigur mai uşor”, a mărturisit prințul.
Prinţul a mai mărturisit că a refuzat să vorbească despre jalea care l-a cuprins la început, din moment ce ştia că acest lucru nu o va aduce înapoi pe mama lui, dar a admis că după ”doi ani de haos total” a început să se deschidă faţă de cei din jur şi a început să se simtă o idee mai bine.
”Felul în care mă confruntam cu asta era simplu: ”îmi băgam capul în nisip”, refuzând să mă mai gândesc vreodată la mama mea, pentru că la ce îmi folosea asta? M-ar fi făcut să mă simt din ce în ce mai trist, nu ar fi adus-o înapoi. Deci, dintr-un punct de vedere emoţional, mă gândeam: ”bun, nu-ţi lăsa emoţiile să facă parte din nimic”. Aşa că eram un tip normal de 20, 25, 28 de ani care umbla prin lume, ”viaţa e grozavă” sau ”viaţa e bună” şi chiar aşa a fost”.
