„Am 34 de ani, sunt căsătorită de trei ani, şi, deşi am un soţ iubitor, o casă frumoasă, aranjată cu gust, un job care mă mulţumeşte şi tot ce-mi trebuie, nu mă simt cu adevărat împlinită. Din motive de sănătate nu pot face copii. Nu pot spune cât de nefericită sunt la gândul că nu o să-mi văd niciodată visul împlinit, acela de a de-veni mamă. Totuşi, pentru că am posibilitatea, aş dori să fac o bucurie unui sufleţel nevinovat, să schimb viaţa unui copil fără părinţi. Dar soţul se opune cu vehemenţă. Nici nu vrea să audă de aşa ceva. Îmi spune că îi este teamă să luăm copilul unor străini, oameni despre care nu ştim nimic. Dacă e bolnav, dacă nu are o genă bună etc. Cum să-l conving să adoptăm un copil care altminteri, ar fi condamnat să trăiască singur pe lume, în neajunsuri? Sau aveţi o idee mai bună? Ce alte opţiuni mai există pentru cuplurile fără copii? Cum să-mi umplu golul din suflet?”

Crina Voinea – Turnu Măgurele

Dragă Crina,

A naşte un copil este un act natural, a adopta  este un act divin. Adevărul este că adopţia este un pas important într-o relaţie, în viaţa de cuplu dar şi în viaţa fiecă-ruia dintre cei implicaţi. Dacă soţul tău nu este de acord cu propunerea ta, ar fi indicat să-i respecţi opinia, să nu îl forţezi să ia o hotărâre pentru care nu este pregă-tit, eventual să discutați de­spre adevăratele motive pentru care nu doreşte să adopte, despre  temerile lui, dacă sunt  justificate sau nu, să cereţi informaţii specialiştilor din domeniu.

Ia în calcul ­posibilitatea de a sta un timp ­împreună cu un bebeluș 

Ce-ai putea face tu? Să cauţi informaţii şi răspunsuri pentru subiectul vizat, să discuţi cu proaspetele mămici sau cu cele care au adoptat (pe forumuri, de exemplu), dacă există posibilitatea să petreceţi împreună un timp cu un bebeluş (copilul unei rude sau al unor prieteni, colegi etc.), sau chiar cu un copilaş mai măricel. Te-ai gân-dit cât de mare trebuie să fie copilul pe care doreşti să-l adopţi? Să fie bebeluş, caz în care va trebui să ţii cont de toate implicaţiile majore  sau poate un copil mai mare, de 1,2,3, sau 10 ani? Părerea mea este că trebuie să discuţi cu soţul tău despre ceea ce îţi doreşti şi cât de important este pentru tine să aveţi un copil.

Din cele relatate de tine, aţi avut discuţii legate de acest subiect şi el nu este de acord în prezent cu această soluţie. Cred că important este să vezi de ce îi este frică şi dacă se poate trece peste această frică. De asemenea, este foarte important să conştientizezi de cât de mult eşti dispusă să «lupţi», ce «sacrificii» poţi face pentru a-ţi realiza visul.

 Consultă un ­psiholog pentru a putea menţine ­starea de bine 

Evident, poţi cere şi ajutor specializat, discutând cu un psiholog cu experienţă în domeniu. Fericirea este o stare de spirit, nu este permanentă şi trebuie întreţinută. Sunt multe întrebări la care cauţi răspunsuri. Sunt întrebări care fac parte din dezvoltarea ta personală şi pentru care îţi recomand psihoterapia. Sper că ţi-am fost de folos. Aştept un semn de la tine, sau dacă îţi doreşti să discutăm mai mult, te poţi programa pentru o şedinţă la cabinet.