Romii căldărari din Sintești sunt de o bună bucată de vreme vedete de televiziune. Ca și semenii lor, răspândiți prin localitățile „de pomină” de prin țară, vezi Buzescu sau Strehaia, romii apar „într-o veselie” pe sticlă atunci când este vorba de afaceri oneroase sau furturi de energie electrică. Nimeni nu neagă că, în aceste cazuri, încălcarea legii este, la rândul ei, lege. Dar stai și te întrebi, de unde atâta voluptate pentru a înfiera cu atâta „mânie proletară” faptele „abominabile” ale etniei care ne face de rușine în Europa? Răspunsul este unul singur: audiența, bat-o vina!

Prin urmare, am încercat să aruncăm o privire peste gardurile care străjuiesc palatele romilor din Sintești. O întreprindere aproape imposibilă. Cu sprijinul domnului Villiam Oaie, președintele filialei județene a organizației Partida Romilor Pro-Europa, dorința ne-a fost îndeplinită. Am reușit să stăm de vorbă cu bulibașa căldărarilor sinteșteni, Ion Mihai.

O „enclavă” socială

Comunitatea căldărarilor din Sintești este un grup social bine izolat de intruziunile celor care nu-i aparțin. Aici domnesc legi, tradiții și obiceiuri stricte. Străinul care străbate drumul județean care spintecă așezarea este privit cu suspiciune și circumspecție. Dacă oprești mașina în dreptul vreunui palat, ești imediat înconjurat de câteva pirande cu fuste bogat înflorate sau de țigani iscoditori care te întreabă ce cauți aici. Serviciul de pază și informații funcționează perfect. Dacă nu prezinți garanție, ți se sugerează că ar fi bine să-ți vezi de drum. Noi am fost privilegiați. Îl aveam lângă noi pe ghidul și „ambasadorul” Villi Oaie.

Villi, cum îi spun cu­noscuții ne-a condus la „palatul” în care locuiește fiica bulibașei. Aici am fost întâmpinați de Gabi, nepoata acestuia și de Bratu, ginerele bulibașei. Ne-au condus în salonul de primire, o încăpere imensă, cu coloane de marmură și o scară maiestuoasă, acoperită cu o traversă persană pe măsură. Ne-am așezat la o masă din lemn alb, și am fost serviți cu cireșe de mai, producție proprie. Apa, de la dozator, ne-a fost adusă în pahare din cristal. Încercăm o conversație cu Brătică, dar este foarte reticent. Apare, însă, bulibașa Ion Mihai care ne privește cu circumspecție. Villi Oaie încearcă să desmorțească atmosfera. Îl asigură pe bulibașă că am venit cu gânduri bune. În ochii albaștri ai bulibașei citim o tristețe sfâșietoare. Ne mărturisește că încă nu și-a revenit după moartea unicului fiu, care s-a stins la 31 de ani în floarea vârs­tei. În colțul pleoapelor  îi sticlește o lacrimă. Villi Oaie ne-a confirmat că răposatul era un om deosebit, care începuse „o revoluție” în mentalitatea, concepțiile în rândul conetnicilor săi. Era singurul care absolvise liceul și se pregătea să urmeze o facultate.  Fiica lui, Gabi, este singura fată din sat care a absolvit gimnaziul. O performanță, veți vedea mai încolo de ce.

Sedentarizarea forțată și colonelul Florea

Ion Mihai are 68 de ani. Este bulibașă din 1979. Dar ține minte tot ce s-a întâmplat în copilăria lui și ce i-au povestit părinții. „Noi am fost aduși aici, forțat, pe la sfârșitul anilor ’50. Ni s-a dat un petic de pământ și am fost obligați să ne stabilim aici, în comuna Vidra. Dar totul începe prin 1954. Eram vreo 7 familii care ne îndeletniceam cu confecționarea de cazane, oale, tingiri, mă rog, vase d‘astea. Umblam din sat în sat cu cortul și vindeam ce produceam. Cu cea mai mare parte a banilor cumpăram aur. Și nu era puțin. Ei bine, atunci Gheorghiu Dej a hotărât că nu mai putem duce viața asta. Cică l-am fi făcut de râs în fața străinătății. Anul acela (1955 n.n.) șatra noastră, eram vreo 40 de corturi, petrecusem Paștele la Suhatu, pe lângă Oltenița. După care ne mutaserăm la Puțul Ginii, astăzi îi zice Progresu. Într-o noapte, pe la vreo 12, ne-am trezit înconjurați de 100 de milițieni. Ne-au ținut așa până la 5 dimineața. Eram vreo 400 de persoane. Cum s-a luminat, colonelul Florea și unu‘ Chirculescu i-a chemat pe bulibași și i-a pus să strângă capii de familie. Apoi ne-au împărțit: bărbații de-o parte, femeile de-o parte, copiii de-o parte. Le-au luat bolintinele celor care aveau și ne-au întrebat de aur. Pentru că nimeni nu voia să spună, i-au luat pe bulibași și i-au dus la miliție, în raionul Vidra. Acolo i-au ­luat la bătaie, i-au schingiuit și i-au torturat până au spus unde este îngropat aurul. Au luat doi băieți care cunoșteau locul și i-au pus să-l dezgroape. Au găsit vreo 70-80 de kile de aur, într-un cazan. Au luat aurul, dar ne-au pus să semnăm că îl dăm de bunăvoie. După care ne-au adus aici, la Vidra, la Sintești. Ne-a dat teren, da noi tot în corturi stăteam. Eram vreo 7 familii. Vara plecam să câștigăm un ban, iarna ne întorceam ˂acasă˃. Au trecut așa 5 ani, am strâns bani și ne-am construit primele case. Două-trei camere”, își deapănă amintirile, cu o precizie uluitoare, bulibașa. Romii au continuat să confecționeze cazane până la Revoluție. Tot ce strângeau, transformau în aur. Monede de 14 grame. 

De la cocioabă la palat 

După 1989, căldărarii din Sintești au început, cu banii strânși de-a lungul a zeci de ani, să cumpere locuri de casă. Apoi, statul le-a retrocedat o bună parte din aurul ­luat cu japca. Și-au deschis firme de colectare a fierului vechi, care s-au dovedit deosebit de rentabile în perioada în care uzinele românești erau dezmembrate bucată cu bucată. A fost o perioadă în care nimeni nu se sinchisea de impozite, taxe etc. „Economia” fierului vechi duduia. Așa au început să apară palatele. Care mai de care mai arătos, după potența financiară a proprietarului. Semn de bogăție, de prosperitate, dar și de sfidare la adresa rumânilor. O atitudine izvorâtă, în mod cert dintr-un sentiment stigmatizant, acumulat de sute de ani, care se vrea anihilat tocmai în acest mod. Dar, paradoxal, romii sunt reticenți atunci când vrei să le fotografiezi casele, sau pe ei înșiși; prevalează probabil spiritul de conservare. Cu greu am reușit să „smulgem” câteva fotografii…

Tradițiile și obiceiurile sunt sfinte

Ce trebuie remarcat, însă, este că, în toată această perioadă de la stabilirea romilor în Sintești, tradițiile și obiceiurile au fost păstrate cu strășnicie. Nici acum, în epoca modernă, ei nu vor, în ruptul capului, să renunțe la ele. Este un mod de a se distinge de restul semenilor din jurul lor, de a-și păstra identitatea.

Și în ziua de azi, fetele și băieții sunt logodiți încă de pe la zece ani. Un adevărat ritual de negociere între părinții copiilor, care trebuie să aibă cam același nivel social și care se încheie cu un contract nescris, dar greu de reziliat. Odată „logodite”, fetele trebuie să rămână în mijlocul familiei, pentru a putea fi mai bine protejate de eventuale răpiri sau agresiuni. Li se împletesc trei codițe, pentru a le deosebi de alte fete nelogodite. Castitatea la căsătorie este sacrosanctă. De aceea fetițelor li se interzice să mai meargă la școală. Majoritatea nu apucă să facă decât 4 clase. Băieții sunt ceva mai „privilegiați” ajung până în clasa a opta. După care sunt cooptați în afaceri. Părinții fetei dau o anumită sumă de bani, în galbeni și asigură zestrea viitoarei mirese. Mobilă, diferite obiecte necesare în gospodărie și, mai ales fuste. Cel puțin 2-300 de bucăți. Și, neapărat, un calup de săpun de casă. Părinții băiatului trebuie, la rândul lor să-i asigure o casă. Căsătoria este una convențională, nimeni nu se duce la starea civilă, nu există niciun certificat de căsătorie. Uneori, se mai cunună religios. După „căsătorie”, nevasta se ocupă doar de gospodărie și de îngrijirea copiilor, iar bărbatul de „afaceri”.

Viața între curat și spurcat, pur și impur

Un lucru m-a șocat la casele și curților căldărarilor din Sintești. Ordinea și curățenia. În interior, totul este impecabil, iar pe jos, vorba-­ceea, poți să lingi miere. Au săli de baie superdotate, dar fără vas de toaletă. WC-ul este în ­curte, pentru că nu se poate afla în locul în care mănânci. Dar chiar și așa, el strălucește de curățenie, are spălător și este placat cu gresie și faianță. În fiecare casă există două mașini de spălat. Una pentru lenjeria intimă, cealaltă pentru restul rufelor. Dacă cineva scapă un cuțit pe jos, acesta nu mai este spălat ci e de-a dreptul aruncat, pentru că „s-a spurcat”. „Au un veritabil cult în această privință! Totul este trecut prin acest filtru care le ghidează viața socială. Întotdeauna ceea ce este spurcat în percepția lor va fi îndepărtat”, ne spune Viliam Oaie. De asemenea, femeia nu are voie să trecă prin fața bărbatului dacă merge într-un spațiu public. Ea trebuie să-l avertizeze, adresându-i-se cu cu­vântul „Arak”. Acesta, într-o traducere aproximativă ar însemna „nu te uita, să pot trece!”

Iarăși, un lucru care poate uimi pe unii dintre noi este respectul deosebit pe care copiii îl arată părinților. Romii căldărari nu-și bat niciodată copiii, indiferent ce boacănă ar face. O privire aspră și o vorbă bine țintită îi pune la punct.

În mod cert, ar fi multe de spus despre romii din Sintești. Discuțiile pro și contra țin atât de prejudecățile manifestate de ambele părți, dar și de condițiile economice și sociale actuale. Tot ce am vrut noi a fost, așa cum spuneam în titlu, să aruncăm o privire dincolo de gardurile atât de bine păzite ale căldărarilor sinteșteni, încercând să transmitem și un alt fel de mesaj: „unitatea în diversitate” nu trebuie să devină doar o deviză a Uniunii Europene; din această diversitate rezidă însăși frumusețea, echilibrul nostru omenesc și sufletesc.