Pe zi ce trece, îmi dau seama, din ce în ce mai clar, că românii au suferit o mutație genetică înspăimântătoare. Undeva, o genă a luat-o razna. Este vorba de gena șpăgii, așa aș numi-o. Constat că în ziua de azi nu mai există român care să nu dea, să nu ceară sau să nu accepte SFÂNTA ȘPAGĂ. E de neconceput. Ba, mai mult, a devenit ceva la fel de firesc ca și respiratul. Cine nu ia, sau nu dă șpagă, este văzut ca o ciudățenie a naturii. Și asta, nu de ieri de azi, nu, de secole! Lucrul mi-a fost confirmat, indirect, în ultimele zile, de mai mulți interlocutori. Unul dintre ei îmi povestea că pe vremea când era elev și urma cursurile Colegiului Medical și, în orele de practică, făcea injecții pacienților, aceștia din urmă nu rezistau tentației de a le vârî câțiva leuți în buzunar, drept recompensă. Altcineva îmi spunea cât de uimiți au fost niște investitori atunci când, după ce i-a ajutat să-și rezolve problemele, lucru care ținea de obligația postului pe care îl deținea, a refuzat orice „atenție”, deși i se sugerase că respectivii sunt pregătiți pentru așa ceva.
Dar și șpăgarii sunt de mai multe categorii. Cei mai jegoși sunt cei aflați în funcții decizionale care condiționează, foarte direct și pe față, rezolvarea unor probleme, care oricum intră în atribuțiile lor de serviciu, de o „contribuție” bine precizată. Unii au chiar tarife bine precizate, un adevărat mercurial. A doua categorie sunt cei care nu cer, dar dacă primesc o „atenție”, nu zic nu. Și, în fine, sunt cei care nu numai că nu cer, dar refuză vehement orice astfel de tentativă. Ei sunt cei care, i-aș numi „rara avis”.
În rest, fenomenul se manifestă la toate nivelurile. Dar este hilar, dacă nu ar fi penibil, să vezi miniștri (Decebal Traian Remeș, sau Ioan Avram Mureșan) care au „pus botul” la niscaiva caltaboși și damigene cu vin, pentru a pune o vorbă bună unde trebuie. Sau chestori de poliție „unși” de subalterni, cu pește whisky și vin, ca să-i aibă în vedere la avansări. Dar acesta este doar vârful aisbergului. După cum spuneam, la toate nivelurile, de la opincă la vlădică, românul este disperat „să facă totul”, să-i „iasă și lui ceva”. Există deja o replică celebră: „Mie ce-mi iese la treaba asta?” Nu contează că „treaba” face parte din obligațiile de serviciu. Ceva, ceva, cât de puțin, trebuie să pice. Altfel nu mai poate dormi bine noaptea.
Recunosc, și eu m-am trezit uneori învins de această boală ciudată. Unii spun că ar fi moștenirea celor câtorva sute de ani de ocupație turcească. Vezi, Doamne, nu mai avem ce face. Ăștia suntem, cu ăștia defilăm! Ceea ce nu realizăm, însă, este faptul că, procedând așa, facem rabat de la interesul național, care ține în viață o națiune, în favoarea „interesului” personal. Mai pe scurt, cu riscul de a mă repeta, ne furăm singuri căciula.
