Așa cum vă povesteam în ediția trecută a Jurnalului de Ilfov, la sfârșitul anului trecut, Casa Corpului Didactic (CCD) Ilfov a organizat, în premieră, simpozionul „Portrete de dascăli ilfoveni”, manifestarea având ca temă evocarea unor personalități ale învățământului ilfovean și a unor personalități al căror nume este purtat de unități de învățământ din județ.
Articol apărut în nr. 385 al Jurnalului de Ilfov, ediția print
S-a dorit, astfel, reînvierea sentimentului de mândrie și respect față de profesia de dascăl, prin promovarea unor modele care s-au remarcat în rândul comunității locale și în societate în perioada secolelor al XIX-lea și al XX-lea, discuțiile fiind totodată și un bun prilej de dezbatere privind statutul cadrului didactic în societatea de astăzi, comparativ cu anii începutului de secol XX și sublinierea factorilor obiectivi și subiectivi care au condus la o erodare a poziției cadrului didactic.
Pentru o primă întâlnire cu această tematică s-au arătat interesați prof. Antoaneta Ionescu (de la Liceul ”Radu Popescu”, din Popești-Leordeni), care a vorbit despre „Radu Popescu – cronicarul de la Popești-Leordeni”; prof. Mădălina Sebe (de la Școala nr. 1 Afumați), care ne-a făcut cunoștință cu „Misiunea școlară și extrașcolară a dascălului în anii ‘40: învățătoarea Sofia Lupu, Școala Afumați”; prof. metodist Marius-Ovidiu Sebe, care a prezentat „Portretul dascălului Ioniță Petre, de la Școala nr. 1, din Brănești”; prof. dr. Mihaela Oprea (de la Liceul „Dumitru Dumitrescu”, Buftea) și prof. drd. Ion Gheorghe (Clubul Sportiv Școlar Ilfov) – care au venit cu „Portretul prof. Ion Tudusciuc, Buftea”; prof. Elena Niculae și prof. Carmina Marmandiu (de la Liceul Teoretic „Ioan Petruș”, Otopeni), care au prezentat, evident, „Personalitatea prof. Ioan Petruș, din Otopeni”; prof. Marilena Fufă (de la Liceul Tehnologic ”Pamfil Șeicaru”, Ciorogârla) a adus în atenție „Portretul dascălului Constanța Marinescu”, dar și „Portretul prof. Perșoiu Ioan Titus” iar gazda evenimentului – prof. dr. Florin Petrescu (directorul Casei Corpului Didactic Ilfov) a vorbit despre „Prof. Stan Leu – dascăl erou!”.
Prof. Petre Ioniță – dascălul model de la Școala nr.1, Brănești
Prof. metodist Marius-Ovidiu Sebe ne-a făcut cunoștință cu prof. Petre Ioniță, cunoscut în primul rând ca profesor de limba română, care s-a evidențiat prin pregătirea elevilor şi implicarea sa în activităţi educative și culturale. În același timp, s-a remarcat și ca pictor, scriitor şi om de cultură. El s-a născut pe 8 iunie 1930, într-o familie de gospodari, a urmat cursurile școlii locale, apoi Școala medie mixtă de 11 ani din Brănești, în vremurile grele ale celui de-al Doilea Război Mondial, remarcându-se la învățătură încă de mic. De multe ori povestea cum era nevoit să ducă animalele la păscut în detrimentul cursurilor școlare, însă întotdeauna lua cu el și o carte. Pentru a se întreține în școală a muncit din greu, inclusiv pe șantiere, la căile ferate și chiar ca servitor pe la diverși bogătași. După ce termină Școala mixtă de 11 ani, înainte de a împlini vârsta de 20 de ani, este recrutat împreună cu mai mulți tineri din localitate de cadrele învățământului militar, fiind repartizat la Școala de Ofițeri de Securitate a M.A.I. În 1951 termină școala și este angajat al Ministerului Afacerilor Interne, cu gradul de sublocotenent, unde activează până în 1953, când constată însă că nu i se potrivește cariera militară și trece în rezervă. Din acest an urmează o lungă perioadă de căutări, timp în care schimbă multe posturi și meserii. După ce activează mai mulți ani ca pedagog, învățător și profesor suplinitor necalificat, simte că menirea lui este de a instrui și educa copiii, iar locul său cel mai potrivit este în învățământ. Așadar, se hotărăște într-un târziu să urmeze cursurile Facultății de Limba și Literatura Română din București, pe care o termină în 1975. Din acest an începe oficial cariera didactică în calitate de profesor calificat de limba și literatura română la Școala generală nr. 1 Fundulea. În 1976 se transferă la Școala din Brănești, ca profesor de limba română, și aici, până la vârsta pensionării, se dedică pregătirii multor generații de elevi. Activează în învățământ 37 de ani în total, practicând meseria de dascăl cu dragoste și dăruire, asemeni învățătorului său Vasile Stănescu, de la care a preluat dragostea pentru a educa și instrui elevii.
Se căsătorește târziu, în 1973, cu o fată mult mai tânără, pe nume Enuța, pe care a cunoscut-o în perioada activității sale didactice ca profesor în satul ialomițean. Și Enuța îmbrățișează cariera didactică, devenind învățătoare și activând în cea mai mare parte a carierei la aceeași școală din Brănești. În toată activitatea sa, Enuța i-a fost alături, implicându-se și sprijinindu-l în toate activitățile educaționale și culturale pe care le-a întreprins.
Retras la pensie, profesorul Ioniță nu și-a abandonat ideile, fiind în continuare un om activ, ambițios și energic. S-a implicat în viaţa culturală a localităţii, fiind unul dintre fondatorii Asociaţiei Culturale Bulgare ”Sedeanka” Brăneşti, inițiind o serie de acțiuni de revigorare a tradițiilor de altădată ale comunității. Fiind un regalist convins, colaborează cu Familia Regală a României, iar la insistențele sale, Fundația Principesa Margareta avea să modernizeze, în anul 1997, dispensarul comunal. Dedicat meseriei sale de educator, în ultimii ani de viață este preocupat de ideea de a face o școală a elevilor superdotați la Brănești, pentru care își dedică toate energiile. Contactează o multitudine de personalități din țară și străinătate pentru a obține fondurile necesare realizării acestei școli, însă nu reușește să pună în practică acest proiect, deoarece se îmbolnăvește și trece la cele veșnice în 2004, la vârsta de 74 de ani. Lasă în urmă însă roadele muncii sale educative și culturale, pentru care se bucură de recunoașterea și aprecierea întregii comunități.
Radu Popescu, ultimul cronicar al Țării Românești – ales ca nume al liceului din Popești-Leordeni
Profesoarele Mihaela Dogaru și Antoaneta Elena Ionescu au ales să facă o scurtă prezentare a personalității de marcă a culturii românești din veacul al XVIII-lea, Radu Popescu – care s-a născut și a trăit în Popești-Leordeni. Biografia sa a trezit polemici aprinse, întrucât nu se cunosc cu exactitate nici data nașterii, nici anul morții. Unii istorici aleg ca dată a nașterii cronicarului anul 1655, în timp ce alții plasează data în 1658 sau 1663.
Radu Popescu, cronicar, vornic și apoi mare ban sub domnia lui Nicolae Mavrocordat, a fost fiul marelui vistier Hrizea Carydi, numit Popescu după moșia sa din jud. Ilfov, și al Mariei, fiica marelui ban Gheorghe Băleanu. Radu Popescu știa latineşte, greceşte şi turceşte (deşi nu se cunoaşte unde şi cu cine a învăţat) şi părea menit urcării rapide a treptelor dregătoriilor. I s-au opus însă un destin potrivnic, împrejurările politice şi „amestecăturile” pe care nu le-a ocolit. Era logofăt de vistierie în 1675, dar, după ce tatăl său a fost ucis în 1680, din porunca lui Şerban Cantacuzino, a luat calea exilului, cu toţi ai lui, plecând în Turcia şi apoi în Moldova. I-a servit ca sol lui Constantin Brâncoveanu (în Ardeal, pe lângă generalul austriac Heissler), a fost clucer de arie între 1692 şi 1696. Spirit neliniştit şi inamic al Cantacuzinilor şi al lui Brâncoveanu prin tradiţii de familie, ia parte în 1700 la o uneltire contra voievodului şi ajunge, pentru scurt timp, în temniţă. Sub Brâncoveanu nu deţine decât demnităţi mărunte (ispravnic pentru haraciul din jud. Vâlcea, în 1701, ispravnic al Ocnelor Mari de la Râmnic, în 1703, mare vornic de Târgovişte, în 1712), toate însă, l-au nemulţumit şi i-au rănit orgoliul. Va face carieră abia în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, ajungând mare vornic în 1716, mare ban şi iarăşi mare vornic în 1719. Consideraţia pe care i-a arătat-o fanariotul nu îl va împiedica pe Radu Popescu să uneltească şi împotriva lui şi să facă front cu cei ce voiau să îl aducă pe tron pe fiul lui Şerban Cantacuzino, sprijinit de austrieci. Spre sfârșitul vieții, în 1724, se călugărește la Mănăstirea Radu-Vodă din Bucureşti, cu numele de Rafail, așa cum reiese din Cronica Bălenilor: ”De aicea sunt cele ce au scris chir Rafail monahul, carele pre numele mirenesc l-au chemat Radu Popescu biv-vel dvornic”. Cu privire la anul morții, biografii nu sunt unanimi: unii cred că ar fi murit în anul 1729, iar alții optează pentru 1731, bazându-se pe analiza documentelor din arhiva ”Așezămintelor Brâncovenești”. Din păcate, la Mănăstirea Radu-Vodă nu i se cunoaște piatra de mormânt.
Cronica în două părți, intitulată: ”Istoriile domnilor Țării Rumânești”, scrisă de Radu Popescu, prezintă, în prima parte, vremea lui Matei Basarab până în vremea domniei lui Radu Leon, pe care Popescu o redactează între anii 1705-1707, până la sfârșitul domniei lui Șerban Cantacuzino. A doua parte a cronicii, reluată după revenirea lui Nicolae Mavrocordat, în 1719, și probabil la sugestia lui, cuprinde o cronică oficială a domniei sale, și a fost redactată în trei etape apropiate: 1720, 1724, înainte de călugărirea autorului, și ultima, încheiată în martie 1729. Bogăția izvoarelor folosite, alegerea cu simț critic a surselor, tratarea istoriei Țării Românești într-o manieră sincronică, corelând faptele istorisite cu evenimentele din țările vecine, limbajul ales, largul orizont de cultură, fac din Radu Popescu una dintre figurile complexe ale culturii românești și un prilej de mândrie pentru locuitorii din Popești-Leordeni.
Prof. dr. Ion Tudusciuc – o carieră sportivă de excepție!
La 20 iunie 1940 a văzut lumina zilei copilul Ion Tudusciuc, în comuna Ștefan cel Mare, jud. Vaslui, iar pe la 4 ani, educația simplă, dar sănătoasă, a trecut în grija bunicilor din Chetrești, satul de origine al mamei. „Boțul de humă” vasluian s-a trezit în clasa I, având ca învățători pe Marusia și Cezar Călin. Începând cu clasa a II-a, a primit diplome și coronițe ”pentru învățătură și purtare”. Până la 11 ani a învățat să scrie corect, să citească și să socotească; de asemenea, s-a evidențiat la desen, lucru manual, dansuri populare; a învățat (ca temă de vacanță) să facă insectare și să-și cioplească piesele de șah din lemn de tei uscat. Ca toți copiii din acele vremuri, și Ion Tudusciuc s-a bucurat de mersul cu Plugușorul sau cu Steaua. Însă cel mai mult a agreat trânta, săniușul, săriturile în gropi cu zăpadă, scăldatul, aruncările cu bulgări de zăpadă și cu pietre, la distanță și la țintă. La 11 ani era în clasa a V-a, la Delești, Vaslui. ”Dominantele psihologice ale gimnazistului au fost gimnastica, desenul, analiza gramaticală și geografia. Elevul Tudusciuc a intrat într-o lume nouă, a sportului, a cărților și a profesorilor excepționali; a învățat să se întreacă, să se bucure de succes și să suporte, cu demnitate, înfrângerile. În 1953, vara, a participat, pe cont propriu, la Festivalul Mondial al Tineretului, unde a văzut pentru prima dată box, în Giulești și fotbal, la Dinamo. În 1954 a absolvit clasa a VII-a, și, în același an, „bate” la porțile afirmării depline; candidează la Școala Medie Tehnică de Cultură Fizică din Galați, fiind admis primul, cu rezultate de excepție la gimnastică, alergări, istorie și română. Absolvă Liceul nr. 4 cu diplomă de maturitate. Ca sportiv s-a antrenat și a obținut rezultate la gimnastică sportivă, oină, handbal, baschet, atletism și box. În 1959 este admis primul la Institutul de Cultură Fizică (ICF) București, unde se afirmă la învățătură, cu medii anuale între 9 și 10. Aici alege specialitatea gimnastică”, povestesc prof. dr. Mihaela Oprea, de la Liceul Tehnologic „Dumitru Dumitrescu”, Buftea și prof. drd. Ion Gheorghe, de la Clubul Sportiv Școlar Ilfov.
Începând cu octombrie 1963, prof. Ion Tudusciuc s-a înfățișat studenților ICF ca asistent universitar. A continuat activitatea la Clubul Sportiv Ilfov, la Școala nr. 34, Chitila, la Școala nr. 2, Buftea; de asemenea, a funcționat la Palatul Copiilor Ilfov din Buftea și a condus opționale de sport la grădinițele din Buftea. A obținut prin concurs postul de lector la Universitatea „Spiru Haret” (gimnastică, practică pedagogică). În continuare, între 2003-2004 a obținut postul de lector la Universitatea „Vasile Goldiș” din Arad (șef de catedră și coordonator masterat în „Știința sportului”). În 2004 s-a întors la copiii din Buftea, unde conduce cursul practic de gimnastică (Voința Buftea „Club Sportiv de Sănătate”) cu rezultate deosebite, consemnate în ziare locale și județene. Este activ și în 2017, așadar vorbim de o longevitate profesională de excepție.
