Buftea
La liceul Dumitru Dumitrescu, din Buftea, printre clădirile care se renovează, există un punct care încearcă să lumineze minţile deschise spre învăţătură ale elevilor : mini-muzeul artei şi tradiţiei populare, construit ca un puzzle, de-a lungul anilor, de profesoara Carastanef Rodica.
Foto: Andrei Dumitru
Tradiţia se predă din generaţie în generaţie
Sunt lucruri adunate de-a lungul timpului, povesteşte profesoara Carastanef, din familie, de la prieteni şi colegele de aici de la liceu. „Să spunem că este un muzeu închegat fără documentare, este o reluare a vieţii mele de copil, cu tot ceea ce am învăţat şi trăit, cu tot ceea ce mi s-a transmis de la înaintaşele familiei mele. Şi, aşa cum eu şi colegele mele am învăţat de la mama şi bunica, încercăm şi aici să predăm tradiţia altei generaţii, cea a elevilor anilor 2000”, mărturiseşte profesoara.
De la teorie la practică
Desigur, aşa cum spune gazda noastră, încăperea nu este un muzeu al oraşului Buftea, de unde s-au găsit puţine lucruri: două ştergare şi un covor. Este, însă, un laborator al creaţiei populare unde, spre exemplu, elevii din clasa a X-a, care studiază arte vizuale şi, în principal, ceramică şi ţesături, vin cu profesoara lor, după orele de teorie şi identifică, în mod concret, o cusătură în urma acului, sau un model al unei străchini de la Horezu, Găiseni de Giurgiu, Corund de Harghita, Oltenia şi Ciolpanii Ilfovului. „La ţesături, din păcate, nu le pot arăta şi cum se ţesea, pentru că în această cameră nu are cum să încapă şi războiul de ţesut. El există, dar stă desfăcut undeva într-o magazie, aşteptând terminarea lucrărilor de renovare a întregului liceu şi, poate, o extindere a acestei camere”, spune profesoara Carastanef.
Obiecte adunate pentru frumos
Cu siguranţă, mulţi ne-am uitat cu ochii mari la diferite obiecte din arta şi tradiţia populară pe care le-am întâlnit de-a lungul pelegrinărilor noastre şi mirarea despre răbdarea unor altor generaţii ne-a fost alături. „Dar nu e doar mirare, e şi dragoste”, spune profesoara-ghid adăugând, „pe toate cusăturile se vede cât de mult îşi iubeau bărbaţii femeile de altă dată de stăteau la lumina lumânărilor să coasă asemenea minunăţii”, povesteşte doamna Carastanef, arătându-ne ia de la Ciocăneştii Dâmboviţei, marama de pe Valea Călmăţuiului, donată de un coleg, sau ştergarele cusute cu fir de mătase, de la o colegă originară din Valea Doftanei, judeţul Prahova. Iar povestirea continuă : „Lada de zestre este de la 1897, pendula e de pe la 1800, covorul de pe sanie e de aici, de la Buftea, iar cel de pe podea este de la Chişinău. Covorul de pe perete este de la Brezoaia de Vâlcea, ca şi şervetul alăturat, care se punea altădată mirelui pe umeri. De altfel, apropo de nuntă, pe vremuri, orice fată când împlinea 7 ani începea să-şi coasă nu numai propria zestre care avea să-i servească după nuntă, dar şi cadourile pentru invitaţii la nuntă. Şi, iată aici, acest costum l-am primit eu la o nuntă, iar părinţii mei câte un ştergar, care sunt, aici, de asemenea. După cum se vede, iile pentru fete nu erau desfăcute la gât şi acesta este un indiciu important pe care îl spun elevilor, pentru a-i învăţa cum să facă diferenţa dintre ii şi cămăşile bărbăteşti. Şi aici, la şcoală, prin 1970 existau costume naţionale bărbăteşti şi un ansamblu folcloric, am mai salvat ceva din obiectele destinate dispariției. Acum suntem în pregătirea unui moment de şezătoare, altă tradiţie veche, uitată pe aici, prin Muntenia şi, pentru început, elevii liceului fac repetiţii pentru un viitor spectacol”.
Rădăcinile fiinţei…
În fapt, și micul muzeu de la Buftea și cel mai extins de la Casa Corpului Didactic, din Brănești, (singurele despre care știm deocamdată că există pentru elevi), au același mesaj pe care cadrele didactice l-au înţeles odată cu Lucian Blaga : „Veșnicia s-a născut la sat”. Mai mult, ia noastră românească nu ar fi fost pictată de unul dintre cei mai mai cunoscuţi pictori ai lumii, Henri Matisse și nici preluată în colecţii de modă internaţionale de Yves Saint-Laurent, dacă nu ar fi fost o componentă esenţială a rădăcinilor fiinţei noastre românești, recunoscută știinţific, să spunem. Iar succesul mondial al iei, demonstrat încă o dată în ziua de 24 iunie, este fabulos ! Succesul internaţional al vieţii satului românesc este aproape emoţionant, atunci când Prinţul Charles vine în Transilvania. Pe undeva, de undeva toţi ne-am născut la sat și sunt multe motive să ne mândrim că este așa. Și nu altfel.
