Este cât se poate de evident. Criza morală a societății românești se adâncește, pe zi ce trece. Ea „înflorește” în sânul clasei politice, dar își întinde tentaculele până în cele mai adânci străfunduri al societății. Degradarea morală ne cuprinde, ca o pecingine, pe toți. Valorile spirituale, regulile, legile, sunt demonetizate, până când ajung un motiv de batjocură. Cine mai încearcă să exerseze o „minima moralia” este catalogat drept ciudat, dacă nu chiar nebun. Lipsa de moralitate tinde să devină o normă socială, iar cei care nu se îndeletnicesc cu furtul, minciuna, trădarea și lichelismul devin paria unei societăți în care doar interesul propriu este zeul suprem. Un egoism feroce înghite și ultima fărâmă de umanitate din ființa individului. Astfel, societatea românească devine o monstruozitate anomică, care își va „clădi”, inexorabil, propria-i autodistrugere. Iar instituțiile menite să apere statul se vor îndrepta către disoluție.
Ați putea spune că exagerez, că sunt bântuit de un pesimism patetic. Vă contrazic. E de ajuns să priviți spectacolul dezgustător oferit de clasa politică și să-mi dați dreptate. Ultimul exemplu de depravare morală și politică este vestita ordonanță care consfințește migrația politică a aleșilor locali. Rămâi stupefiat când vezi oameni în care ai investit încredere trecând cu nonșalanță de la un partid la altul, fără nicio remușcare. Concluzia? În România nu există partide politice structurate doctrinar, prin urmare nici politicieni. Ci doar găști de tip mafiot, mânate de interese comune. Când nu mai merge treaba,băieții se „reorganizează”, în funcție de cine are pâinea și cuțitul. Principiile lor au fost genial expuse de conu’ Iancu, în piesa „O scrisoare pierdută”, prin spusele lui Farfuridi: „Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători!” și „Trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o știm și noi!”.
Ce mă stupefiază, însă, este iarmarocul politic care ia naștere în urma acestor principii de o „înaltă” moralitate. Migrația de la un partid la altul se negociază în văzul lumii. În funcție de numărul de voturi favorabile respectivului partid, pe care alesul local promite că le va aduce, el primește niscaiva arginți, drept recompensă, din care, pe principiul „parandărătului” o bună parte va poposi în buzunarele hulpave ale alesului. Stau și mă întreb, cu riscul să par naiv, ce fel de alegeri libere sunt astea, când turma de alegători este mânată, ca oile prin strungă, să voteze cu cine zice primarul? Unde este libertatea de a alege? În vistieria primarului, care mai toarnă un metru de asfalt, lucru ce-i va aduce o nouă învestitură? Ca să nu mai vorbim că aceia care „îmbrățișează” cariera politică, s-a dovedit cu prisosință, o fac doar pentru a-și burduși buzunarele cu fără de măsură. Astfel, furatul a ajuns o îndeletnicire onorabilă, iar cel ce nu o practică este, cel puțin, un idiot.
Mă întreb cum am ajuns aici? Cum s-a petrecut, în doar 25 de ani, această dureroasă răsturnare de valori? O întrebare la care dacă nu vom găsi un răspuns, riscăm, așa cum spuneam mai sus, haosul și autodistrugerea.
