Vă mărturisesc, sincer, că Monica Macovei mi-e dragă. Îmi place cerbicia ei de a se lua la trântă cu tarele societății românești. Nu știu câtă câtă naivitate și câtă ipocrizie, dacă există, se ascunde în spatele betronului Monicăi, dar cea care se compara, la un moment dat, cu Nelson Mandela mi-a câștigat, de-a lungul activității sale politice, simpatia. O admir pentru tot ceea ce a făcut în calitate de europarlamentar, pentru mintea ei ascuțită, pentru determinarea și încăpătânarea ei pozitivă. O Ioana d’Arc, cu un suflet în care pare că se amestecă o doză de donquijotism și „filosofie” Flower Power. Singură împotriva tuturor, gata oricând să scoată din marasm societatea românească. Parcă mi-o închipui, cu o coroniță din flori împletite, îmbrăcată în geacă și pantaloni de piele, cu clondirul de votcă la bandulieră, călare pe motocicletă, cu bretonul băiețesc scut împotriva răului, pornind la o luptă fără sorți de izbândă cu monștrii corupției, politicianismului, venalității, cupidității , a „puroiului plin de sânge”, cum ea însăși plastic s-a exprimat la adresa specimenelor faunei politice din România. Poate, fata chiar crede că are puterea să schimbe fața politichiei dâmbovițene! Dar, în această junglă imundă, Monicuța Mandeluța mi se pare o victimă sigură a lupilor celor răi, ascunși prin smârcurile corupției. Și asta în ciuda Lanceloților care o înconjoară și care, în afară de faptul că sunt niște băieți spălați, bine mobilați intelectual, au ceva din candoarea hipioților anilor ’60, bine „împănați” cu LSD, care credeau, „christic”, că dacă oferi o floare și obrazul celălalt și apoi faci dragoste, tot răul fuge pe pustii. Chiar dacă Monicuța și-a făcut partid, o armată care s-o sprijine, nu-i dau mari șanse de izbândă. Chiar dacă Lancelotul de serviciu, Adrian Papahagi se arată la fel de pornit în stârpirea „impostorilor, agramaților, plagiatorilor, tâmpiților și pipițelor”, care populează copios partidele politice din România. Visători, fondatorii partidului „decalog macoveic” M10 nu iau în calcul o realitate evidentă: pentru ca un partid să devină o forță în societate, el trebuie să aibă în spate nu numai visuri, idealuri, principii morale și corectitudine ci și o susținere economică. Pentru că, de-a lungul istoriei, partidele au apărut tocmai pentru a susține și promova anumite interese economice ale unor pături sociale. Partea cu principiile a reprezentat, dintotdeauna, doar ambalajul poleit menit să-i încânte pe alegători, pentru ca aceștia să-i cauționeze, prin votul lor pe cei care promiteau marea cu sarea. Iar în România, această afirmație pe care o fac a fost confirmată, din plin, în ultimul sfert de veac. Altfel, M10 va fi un partid de nișă, în care își vor găsi defularea toți adolescenții acneici refulați și dezamăgiți.
Iată de ce sunt sceptic în privința demersului Monicăi Macovei. Tot ce spun „emzeciștii”, repet, sună sublim. Dar lupta pornită de aceștia mi-aduce aminte de basmele cu Feți-Frumoși, cu zâne binevoitoare, Sfinte Vineri și tot felul de animăluțe fermecate, gata să pună umărul în lupta împotriva Răului. Totuși, le urez succes și le doresc să mă convingă că în demersul lor va exista și o doză de pragmatism.
