Deputatul Daniel Gheorghe critică, pe pagina sa de Facebook, opiniile recente ale lui Gabriel Liiceanu făcute referitor la protestatarii susținători ai PSD.
„Am văzut cum domnul Liiceanu practică un limbaj profund nefericit la adresa unor categorii de cetățeni români. Nu sunt extrem de surprins, dar m-aș fi așteptat de la înălțimea senectuții unui reputat filosof, la mai multă înțelepciune și la mai multă înțelegere pentru oamenii din mijlocul cărora s-a ridicat. În fond, indiferent de dreapta și stânga, ori de alegerile politice făcute, cu toții suntem români și avem, cred eu, mai multe lucruri care ne leagă decât care ne separă. Și eu am fost până la 21-22 de ani atras de perspectiva „cool” – intelectualistă pe care o dădea d-nul Liiceanu celor care îl urmăreau, fascinați, în spațiul public. Până când am citit celebrul „apel către lichele” care m-a făcut să mă lepăd de orice formă de admirație culturală autentică. Rar mi-a fost dat să citesc o carte mai autosuficientă și mai plină de trufie. Sunt convins că domnul Liiceanu are vârsta, cultura și experiența filosofică necesare să-l facă să înțeleagă cât de eficiente pot fi în viață moderația, ori nuanțele analitice cărora doar gândirea reflexivă le poate da naștere. Și mai este un aspect important, iar aici este în bună măsură vina partidelor politice: „dreapta” de la noi, de după 1989, a fost lăsată pe mâna unor ONG-uri precum GDS-ul nășit de Silviu Brucan, care a apărut mai curând ca un răspuns al stângii pe model francez („gauche caviar”) la criptocomunismul lui 1990, decât ca o revenire la liberalismul interbelic ori o renaștere a conservatorismul junimist românesc!”, spune deputatul de Ilfov, Daniel Gheorghe, referindu-se la recentele opinii ale lui Liiceanu.
”România gurilor știrbe”
Pornind de la protestele susținătorilor PSD, Gabriel Liiceanu și-a amintit și a relatat, într-un text scris pe Contributors.ro. despre o mărturisire pe care i-a făcut-o Constantin Noica, la trei ani după ce ieșise din temnița care îl lăsase fără dinți, pe el și pe deținuții politic de atunci. În acest context, Gabriel Liiceanu a afirmat că, spre deosebire de anii ’50, în care deținuții erau reeducați prin violență, astăzi aceasta se face prin intermediul televizorului și al profesioniștilor intoxicărilor.
“Mărturisesc că de la o vârstă fragedă am căpătat o sensibilitate ieșită din comun în fața gurilor fără dinți, a acestor mici hăuri care se deschideau în mijlocul feței, devenind sigla unei declasări umane. De unde le venea gurilor știrbe această incredibilă forță de avarie? Cum de transformau ele în două clipe un om într-o hidoasă epavă umană?
(…) Apoi l-am cunoscut pe Noica, în 1967, la trei ani după ce ieșise de la închisoare. Și, într-o zi, mi-a povestit cum, cu puțin înainte de a se goli pușcăriile (era în iunie 1964), deținuții politici au fost puși în niște autocare și plimbați prin București, „ca să vadă realizările socialismului”. Au ajuns la Sala Palatului și au fost întrebați cum le place ce văd. „E frumos ce-ați făcut, a răspuns Noica, dar pe mine m-ați urâțit. Nu mai am nici un dinte în gură.” Mai târziu, am dat peste poza lui de pușcăriaș (avea 55 de ani), cu buzele supte peste gingiile goale(…)
În ultimele opt zile ale vieții lui, cât am stat cu el în spitalul din Sibiu, am putut „contempla” felul în care îl mutilaseră cei șase ani de pușcărie. Scena am descris-o mai târziu în Postfața din Jurnalul de la Păltiniș.(…)
În sfârșit, după decembrie 1989, la capătul câtorva călătorii în Occident, am avut, întorcându-mă, revelația unui popor care ieșise din comunism fără dinți. Și atunci mi-am notat undeva:
„Apoi au venit călătoriile, fatal însoţite de şocurile reintrării în ţară, «noi» văzuţi cu ochii Europei, clasamentele mondiale – din care nu lipseam niciodată – ale sărăciei, corupţiei, comerţului cu copii şi prostituţiei. O vreme, după 1990, nu am mai putut să mă uit la telejurnale. Brutalitatea imaginii care te întâlneşte venind din faţă, fără posibilitatea eschivei, mă răstignea, ca pe un boxeur căzut în ring, pe urâţenia acestei ţări: case din chirpici roase de inundaţii, orătănii evoluând printre şoproane acoperite cu carton gudronat, obrajii scofâlciţi ai oamenilor, guri fellinian ştirbe, priviri moarte, haine jerpelite, balada mizeriei recitată în faţa unui microfon într-o limbă stâlcită, fără nici o propoziţie întreagă, fără nici un cuvânt adunat cum trebuie lângă altul; o limbă a nimănui, vestigiu al unei omeniri pe cale de a fi destituită din statutul ei. În fiecare seară România îţi dădea întâlnire pe ecran, slută, hidoasă, suferindă.”
Aș fi uitat pesemne aceste rânduri, dacă la un moment dat un prieten de la Paris, care venise de mai multe ori în țară și vizitase „la Roumanie profonde”, nu mi-ar fi spus: „Voi, românii, sunteți pesemne poporul cu cele mai multe guri știrbe din Europa”. M-a afectat teribil observația lui, spusă fără răutate, ci doar cu compasiune, la un pahar cu vin de la un bistro din Marais.(…)
Față de cea din anii ᾽50, actuala falsificare fusese obținută la altă scară și cu alte metode. Interesant e că, în tot acest răstimp, înseși cuvintele „călău” și „victimă” (făcând parte din retorica descrierii totalitarismelor din secolul 20) parcă se îmblânziseră, își pierduseră duritatea, își mlădiaseră și își rafinaseră sensurile. Folosite astăzi, păreau excesive, oarecum nelalocul lor. De fapt, păreau să nu mai aibă nici un referent real. Nimeni nu bătea la tălpi, nu vedeai urme de sânge, nu existau deținuți puși să înghită excremente și apoi voma proprie. În Piteștiul anilor ᾽50, „flagranta falsificare” se obținea prin „reeducare”, ceea ce însemna: prin cele mai cumplite și extravagante tipuri de tortură, practicate în locuri anume amenajate: în lagăre și închisori. Astăzi nu mai e așa. Astăzi avem alte tehnici de pătrundere în creierul oamenilor. Astăzi avem televizor, avem profesioniști ai intoxicării (care-și spun „jurnaliști” sau „moderatori”), iar „victimele” și călăii” nu mai arată nici ele la fel. Astăzi, lagărul de reeducare a fost mutat în sufragerie, în fața televizorului, victima stă pe un scaun sau pe o canapea, bea bere sau ronțăie snack-uri, iar torționarul îi sucește creierii instalat pe un ecran. Astăzi gâdele nu te mai bagă cu capul în hârdău; astăzi el are aerul pios al unui misionar, are indignarea în gât și marile cuvinte ale umanității – cinste, adevăr, dreptate – pe buze. Astăzi, fecalele sunt pregătite pentru a fi înghițite cu creierul. Iar rezultatul este magnific: un post de televiziune transformat în centru de reeducare avariază, în câteva ore, mințile câtorva milioane față de cele câteva sute, în câțiva ani, dintr-un lagăr de reeducare. Mai rău: prin ingredientele de tabloid pe care le introduc în noua dietă excremențială destinată „consumului spiritual” – prin calomnie, linșaj public și senzaționalul de mahala -, aceste canale ale jurnalismului infracțional produc pe bandă, în numele „libertății de expresie”, victime addicted, care își revendică porția de drog în fiecare seară. După care, „răspândind în aer un aspru miros de sărăcie, umilință și neputință” (Delcea&Barbu), ele sunt scoase în piață și puse să-i aplaude pe cei care, furând tot, i-au lăsat, ca simbol al mizeriei lor, cu gurile știrbe. Ce siguri sunt, îți spui, politicienii noștri care au devastat România, pe operația de întunecare a minților desfășurată în anii tranziției, dacă au curajul să deschidă în plină piață, ca la Pitești sau la Cotroceni, vitrina mizeriei poporului român! Și ce cinism, Dumnezeule!, să expui în fața întregii lumi victimele jafurilor tale sistematice din ultimele două-trei decenii! L-am auzit pe șeful unui partid din România auto-intitulat socialist – vorbea de la nivelul palatelor sale, al hotelurilor sale, al piscinelor și terenurilor de tenis „dotate cu nocturnă” – adresându-se celor-fără-de-dinți, înainte de a-i trimite la „contra-manifestație”, cu aceste cuvinte: „Să le spunem alegătorilor noștri că pot avea o viață mai bună.
Aceasta este esența „reeducării”, pesemne cea mai înalt-luciferică performanță a răului: a împinge victima până în punctul în care devine aptă să preia partitura supliciatorului său. Cum de e permisă în zilele noastre, după ce i-ai răpit unui popor discernământul, o asemenea scamatorie? Cum să transformi răul pe care i-l faci cuiva în prilej de recunoștință? Îmi vin în minte teribilele cuvinte ale lui François Furet cu care se încheie Prefața la ediția franceză a cărții lui Ierunca, Fenomenul Pitești: „Cei morți acolo și cei care au supraviețuit au fost privați până și de propria lor nefericire”.
Și totuși trebuie făcut ceva. Nu mai putem sta – iată s-au făcut deja 70 de ani (1947- 2017) și în curând vom sărbători o sută de la naștera României Mari – fără dinți în fața Europei. „Guvernul Grindeanu” ar putea da, în plină zi de astă dată, o ordonanță de urgență prin care să se deschidă în buget un capitol special pentru repararea gurilor știrbe ale românilor. De unde să vină banii? Din averile adunate de-a lungul mandatelor de penalii Coaliției PSD – ALDE, urmăriți în justiție și totuși puși recent pe liste și intrați în Parlament”, scrie Liiceanu.
P.s. Cele mai multe comentarii postate la textul lui Gabriel Liiceanu subliniază tocmai faptul că ”Romanii “cei fără dinți” merită compasiune, nu dispreț”. George Coman, spre exemplu, este de părere că ”Aceiași români fără dinți nu sunt victimele Antenei, ci sunt victimele comunismului, iar mizeriile de la Antena sunt pentru acești toxici nefericiți singurul drog care le întreține iluzia că viața lor și mai ales compromisurile vieții lor au avut un rost. (…)”.
