Otopeni
Viaţa îţi oferă un copil talentat pe care ai datoria, ca părinte, să-l îndrumi şi să-l ajuţi să-şi desăvârşească drumul şi calea. Ce faci, în consecinţă, cu un copil căruia muzica nu-i este străină, dar drumul până la Bucureşti este imposibil? Cauţi un club al copiilor, un cerc de creaţie sau o şcoală particulară. Am găsit noi pentru tine, se numeşte Ariodante şi are sediul în Otopeni.
Visul devenit realitate
Claudia Gabriela Gorgan nu este un nume străin printre copiii şi cadrele didactice care se ocupă de muzică în judeţul Ilfov. A predat la liceul „Ioan Petruş” din Otopeni, la Popeşti-Leordeni şi lucrează la Centrul Cultural „Ion Manu” din Otopeni. Însă, Claudia avea un vis: ” Eu mi-am dorit foarte mult o şcoală de artă, am visat-o foarte mult timp şi mi-am imaginat-o până în cele mai mici detalii. Astăzi, la opt ani de la terminarea Conservatorului o am, dar reuşita se datorează şi celor care mi-au fost alături tot timpul: mama şi prietenii. Poate părea puţin extravagant, dar scopul şcolii în sine este găsirea talentelor, înainte de orice. Am vrut un loc al meu, deşi am păstrat şi colaborarea de la Centrul Cultural, deci am vrut un loc al meu unde să vină copiii şi să fac cursuri de formare, nu neapărat performanţă. Nu toţi copiii au pian sau alte instrumente acasa şi, de când am deschis în iunie, o mulţime de copii au venit să repete aici. Alex, de exemplu, vine în fiecare zi, e elev la Geroge Enescu şi iniţial a vrut să facă chitară. Nu are unde să repete acasă şi atunci vine în fiecare zi pentru pian şi apoi o jumătate de oră pentru chitară.” Iar casa pe care Claudia Gabriela Gorgan a închiriat-o în Otopeni, pe Intrarea Căminului Cultural nr.1 parcă aştepta o şcoală de artă. Echilibrată din punct de vedere arhitectonic, fără stridenţe exterioare de niciun fel, casa este îmbogăţită cu un balcon cu stâlpi de lemn sculptaţi ce trimite spre casele de epocă din anii 1920-1930. Nimic întâmplător, orice casă aşteaptă muzica de care are nevoie pentru a nu se nărui.
Cursuri şi profesori
La şcoala ArioDante sunt, deci, cursuri de pian, canto, chitară şi pictură. „ Din toamnă vom mai propune şi un curs de televiziune cu Viorel Gaiţă şi un curs de actorie cu actriţa Simona Maican. Şi tot din toamnă voi aduce şi o pianină. Colegii profesori sunt foşti colegi de şcoală, facultate şi prieteni. Mi-am dorit oameni tineri în spirit, oameni care să-şi dorească acelaşi lucru ca şi mine. Ana Maria Sandu care predă pictura alături de Gabriela Karmaszin, mi-a fost colegă la şcoală, la Ion Petruş, Amatis Chifu, profesorul de chitară mi-a fost coleg în facultate şi Laura Moldovan, profesoara de canto mi-a fost colegă de clasă. Am o prietenă care are o şcoală în Bucureşti deschisă acum trei ani, se numeşte ArioDante şi pentru că am fost colege ea m-a impulsionat să deschid şcoala cu acelaşi nume şi aici. Faptul că şi şcoala mea are acelaşi nume cu a ei este şi o chestiune de marketing, dar vrem să creştem un brand. Deschiderea oficială a şcolii a avut loc pe 1 iunie când, fiind şi Ziua Copilului, am organizat o serbare. Apoi,la sfârşitul lunii iunie am deschis şcoala de vară care se va încheia pe 12 septembrie, tot cu o serbare. La pian, unde sunt cursuri individuale, sunt înscrişi 40 de copii dar pe timp de vară au venit 20, din motive de concedii şi vacanţe. La chitară sunt 5 copii, la canto sunt 4, la teoria muzicii sunt toţi, la pictură sunt două grupe de câte 3 copii pentru ca profesoarele să aibă timp să se ocupe de toţi. Cei mici au nevoie de atenţie, cursul are două ore, dar se stă şi peste program, să spunem aşa. Copiii pe care îi avem aici vin din Izvorani, Corbeanca, Buftea, Tamaşi, Băneasa, Tunari şi tot Otopeniul.”
Venituri din sponsorizări
Pentru a înţelege cum funcţionează şcoala de artă, am făcut apel la contabila şcolii, Oana Tănase, mama unuia dintre elevii şcolii: „ Ne-am organizat în asociaţie cu scop lucrativ, un ONG iar veniturile le obţinem din sponsorizări. Principalii sponsori sunt părinţii copiilor care fac plăţi în fiecare lună, în funcţie de cum poate fiecare. Sunt şi copii pe care îi ajutăm doar pentru că sunt talentaţi şi părinţii lor nu au venituri. Profesorii fiind prieteni, contribuţia lor este benevolă, veniturile obţinute din sponsorizări merg la plata chiriei, a facturilor şi a asigurării unei temperaturi constante pentru piane.
E scump să înveţi pianul?
Profesori de pian la şcoli de stat şi particulare, Claudia Gabriela Gorgan a cumpănit bine preţul unei şedinţe: „ Încerc şi din acest punct de vedere financiar să nu repet greşeli pe care le-am văzut până acum în anii mei de muncă. Avem cursuri pe tot anul care se achită în trei rate şi, în mare, cursul ajunge la 50 lei/oră, abonamentele lunare sunt 300 de lei pe lună, abonamentele pe 2 luni cu 8 şedinţe au alte sume, la pictură pot fi şi 500 de lei pe lună şi nu e în regulă, sunt 2 cursuri pe luna, cursul in sine este 70 de lei. În general, abonamentele sunt cele mai cerute, copiii vin din septembrie în septembrie, am avut un singur copil care a părăsit şcoala pentru că s-a mutat la Bucureşti, la şcoala de muzică. Dacă stai să calculezi pe tot anul, se ajunge la 50-60 lei/şedinţă.”
Degetele lungi, un mit….
Inevitabil ajungem la condiţiile pe care trebuie să le împlinească un copil pentru a fi admis la şcoala de artă ArioDante. Degete lungi? Ureche muzicală? Talent? Şi Claudia spune: „Nu contează că ai degete scurte sau lungi, acesta este un mit. Mai importantă este deschiderea mâinii. Orice mână e bună de pian, de chitară, de pictură sau de strungărie, atâta vreme cât îţi doreşti să faci lucrul acela. Când eşti mic, faci lucrurile din instinct, la cei mari – căci avem şi astfel de cursanţi, de vârsta mea sau mai mari, intervine raţiunea şi frustrarea că nu le iese din prima.”
„Vrei tu sau mami?”
Care este partea cea mai grea a şcolii şi cum se lucrează cu copiii sunt întrebări care vin automat, căci, privind dinafară, întotdeauna lucrurile au o altă dimensiune. „Partea cea mai grea este atunci când pleacă toată lumea, copii şi profesori, şi rămân singură. Marea majoritate a copiilor care vin sunt copii care-şi doresc să facă pian, chitară sau pictură. Eu nu stau să spun mereu „nu te mişca, stai cuminte” şi alte chestii asemănătoare. Ei îşi doresc să cânte sau să picteze şi atunci cuminţenia intervine automat. Am avut şi copii ai căror părinţi îşi doreau ca ai lor copii să urmeze o şcoală de artă, dar, cu timpul, s-au triat şi au rămas cei care îşi doresc. De fapt, asta stabilim încă de la evaluare, la prima vizită, evaluare care este pur şi simplu un dialog urmat de un exerciţiu de ritm. Înainte de a începe un curs, îl întreb clar pe copil: „Vrei tu sau vrea mami?” Şi dacă acel copil îmi spune uitându-se în ochii mei că da, el vrea să facă pian, căile sunt deschise….Urechea se dezvoltă în timp, am avut copii fără ritm, dar fără ureche nu există nimeni şi în timp s-au dezvoltat frumos. După un an şi primul concurs se vede cine merge mai departe către performanţă şi cine rămâne doar pentru cultură generală. „
Pian, chitară, pictură…
….şi câte şi mai câte mijloace de exprimare artistică pe care şi le poate dezvolta un copil! Toate sunt binevenite în drumul pruncilor către maturitate. Un copil nu are încă tot Dicţionarul explicativ cu el, dar cu mâna pe pensulă, el poate „vorbi” cu alte „cuvinte” pentru că imaginaţia lui îl îndeamnă s-o facă. După cum talentul lui Alex de a interpreta la pian Studiul opus 1, numărul 4 al lui Franz Liszt ne-a redus la tăcere.
