Nebunii au fost percepuți de-a lungul timpului în fel și chip. În Evul Mediu aceștia erau considerați posedați de diavol, erau aruncați în temnițe și supuși celor mai atroce chinuri, pentru a fi “exorcizați”. Până în epoca modernă, cei care sufereau de boli psihice au fost marginalizați și aruncați în cea mai cruntă izolare. Optica societății asupra acestor bolnavi s-a schimbat radical în ultimele zeci de ani, mai ales în Occident. Din păcate, în România, mentalitățile se schimbă mai greu. Bolnavii psihic nu au parte, încă, de grija și compasiunea celor cu mintea întreagă, cu atât mai puțin din partea rudelor, care ajung, cu timpul, să-i repudieze. Românii îi privesc pe “nebuni” de cele mai multe ori cu teamă, uneori cu silă, alteori cu un soi de amuzament jenat. Asistența psihiatrică este, la rândul ei, considerată de mulți ca fiind nimic altceva decât “cenușăreasa” sistemului medical românesc.
Satul Bălăceanca și-a câștigat de-a lungul anilor o notorietate oarecum jenantă, din cauza spitalului de psihiatrie aflat în localitate. Expresiile ca „du te la Bălăceanca!”, sau „e bun pentru Bălăceanca”, au intrat în limbajul cotidian, în special în cel al bucureștenilor. Cum Spitalul de Psihiatrie „Eftimie Diamandescu” este sin-gurul de acest gen din județul Ilfov, am vrut să vedem cum mai arată această unitate medicală.
La intrarea în spital te întâmpină două porți din metal, cu vopseaua scorojită, asemănătoare cu cele de la pușcărie. Odată deschise, în fața ta se întinde o alee cu asfaltul crăpat și plin de denivelări, care șerpuiește printre clădirile și pavilioanele cu tencuiala scorojită ale așezământului medical. Pe lângă tine trec bolnavi cu privirea rătăcită, unii îmbrăcați cu pijamale zdrențăroase și pline de soi. Ici-colo, câte un cățel cu blana la fel de jerpelită ca și pijamalele pacienților se scarpină alene, doar-doar va scăpa de „chiriași”. Un tânăr cu turul pantalonilor sfâșiat ne dă târcoale. Bine, măcar, că are chiloți pe el… Se apropie. Ar vrea și el o țigare sau un leu. Îl refuzăm. Pleacă dezamăgit, mormăind cuvinte fără sens. Ni se spusese să nu le dăm nimic pacienților, altfel riscam să fim asaltați de toți ceilalți bolnavi aflați prin preajmă. În sfârșit, după vreo 15 minute de așteptare, suntem primiți de managerul spitalului, doamna Laura Secureanu și de directorul medical, dr. Nadia Ștefăneasa.
„Groapa de gunoi a psihiatriei”
Discuția demarează greu, cu o oarecare stânjeneală. Simțim că suntem priviți cu o oarecare circumspecție și suspiciune. Doamna Secureanu ne face un scurt istoric al spitalului. Acesta a fost ridicat acum mai bine de o sută de ani pe terenul de 156 de ha donat de Eftimie Diamandi, fostul primar al Bucureștiului, pe la 1870. Inițial aici a fost construit un așezământ pentru familiile sărace. După cel de-al doilea război mondial, stabilimentul a fost transformat în spital de psihiatrie. Până în anii ‚80 a funcționat ca secție externă a Spitalului 9, actualmente Obregia. Spitalul dispune de 295 de paturi și este organizat în patru secții. În medie sunt internați între 200 și 400 de pacienți pe lună. Durata de spitalizare este de maximum 49 de zile. Întâlnești aici toată gama de afecțiuni psihiatrice, de la schizofrenie, paranoia, depresie ma-joră, psihoză maniaco-depresivă, oligofrenie, alcoolism. A existat și o secție de dezintoxicare ultramodernă pentru dependenții de droguri, dar a fost desființată. Cei internați aici continuau să facă rost de droguri, paza era ineficientă, iar pacienții, extrem de violenți, au distrus literalmente dotările secției, de la uși și ferestre, la televizoare și camere de supraveghere. „Este greu să faci psihiatrie în aceste condiții”, spune dna dr. Ștefăneasa. „Cel mai greu e să te lupți cu mentalitățile. În Româ-nia să fii internat la balamuc este o rușine. Atât bolnavii cât și rudele ascund acest lucru. Deseori bolnavii își pierd locurile de muncă dacă se află, astfel reinserția deve-nind aproape imposibilă. Aici la Bălăceanca este groapa de gunoi a psihiatriei, am ajuns ca personalul să dea bani pentru zugrăvirea unor secții”, a continuat dr. Ștefăneasa.
Prioritatea nr.1, sistem informatic și centru pilot
Conducerea spitalului ne vorbește în continuare de greutățile financiare, unele insurmontabile, cu care se confruntă. Banii sunt mai mult decât insuficienți, ca și per-sonalul. Alocația de hrană pentru un bolnav este de 10 lei/zi. Față de un necesar de 17 medici, în prezent aici lucrează doar 9 psihiatri, doi dintre ei fiind în concediu de creștere a copiilor, iar unul dintre ei are deja 70 de ani și peste 30 de ani de muncă în această unitate. Ar mai fi nevoie și de 21 de asistente și îngrijitori.
Bugetul spitalului ar trebui să se cifreze pe undeva pe la 3,9 milioane de lei pentru cheltuielile materiale și 6 milioane pentru investiții. Din acești bani, cam 60-80 la sută sunt asigurați de CAS, iar restul de Consiliul Județean și Ministerul Sănătății. Dna Secureanu afirmă, însă, că de la CJ nu a primit decât 40% din suma solicitată. Cert este că există investiții de stringentă necesitate. Gardul este plin de găuri și pe o distanță de 6 m el lipsește cu desăvârșire. Pavilioanele sunt într o stare jalnică. Este absolut necesară renovarea și reabilitarea termică a acestora, mai ales că nu s-au mai renovat de vreo 20 de ani. Spitalul are nevoie și de o nouă sursă de apă, de un sistem de supraveghere video. „Sunt multe de făcut, dar sunt bani puțini, sau chiar deloc”, oftează resemnată dna manager. Totuși, există un proiect stringent pe care domnia sa dorește să l ducă grabnic la îndeplinire: implementarea unui sistem informatic și crearea unui centru pilot în acest domeniu. Fără comentarii. Situația este, fără doar și poate, critică. Mai ales dacă punem la socoteală și faptul că spitalul datorează fostei firme de pază suma de 150 de mii de euro. Dna manager speră să obțină acești bani de la Consiliul Județean, mama răniților.
Părăsim stabilimentul. Pe alei sau pe bănci vedem mai mulți pacienți cu priviri absente, cufundați în lumea lor, fără a vedea parcă peisajul deprimant care i încon-joară. Alții poartă conversații cu personaje imaginare, gesticulând haotic. O femeie stă într-un picior și ne salută militărește. Ascuns după un copac, un bărbat privește abulic în gol. De sub tencuiala crăpată a pavilioanelor rânjesc cărămizi putrede. Atmosfera este apăsătoare, numai bună să vii aici să te tratezi de depresie. Doamne ferește!
Fotografii: Andrei Dumitru
