Centrul de recuperare și reabilitare neuropsihiatrică Bălăceanca
Centrul de recuperare și reabilitare neuropsihiatrică, de la Bălăceanca, funcționează sub tutela Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Ilfov (DGASPC). Aici sunt internați bolnavi cu grave afecțiuni psihice, de la schizofrenie paranoidă până la oligofrenie cu retard mental important, cauzată de encefalopatii virale sau microbiene.
O vizită într-un astfel de centru îți poate lăsa răni emoționale adânci. Suferința bolnavilor de aici îți provoacă o experiență răvășitoare. În curtea și pe culoarele așezământului vezi bântuind, într-o agitație de neînțeles, oameni cu priviri rătăcite, cu mișcări dezordonate, sau pur și simplu imobili, aproape catatonici. Printre ei, câțiva care mai au sclipiri de luciditate și care, evadând din lumea lor de neînțeles pentru tine, îți cer un leu sau o țigare. Dacă îi refuzi, citești pe fața lor o mare dezamăgire, care-i face să se îndepărteze, cuminți, mormăind ceva ininteligibil. Totul pare un film suprarealist, cu personaje grotești ce trăiesc în altă lume decât cea reală.
Oropsiții de Dumnezeu
„În Centru sunt 192 de asistați cu dizabilități neuropsihiatrice”, ne spune Doru Cristian Georgescu, inspector de specialitate pentru asistență socială, coordonatorul instituției. „Majoritatea au aparținători, așa numiții tutori, numai că aceștia i-au abandonat. Nu-i mai vizitează deloc. Multora dintre bolnavi rudele le-au luat casele, după ce i-au pus sub tutelă. Practic, acum, aici este casa lor. Ei nu mai pot fi reintegrați în societate. Avem pacienți care sunt autonomi din punct de vedere al igienei și fizic, dar nu am putut să identific vreo persoană care ar putea să susțină un program de muncă. Sunt bolnavi care au ajuns aici pentru că familia nu i-a mai dorit și s-au debarasat de ei. Avem aici oameni care au avut o meserie, au avut o carieră. Sunt chiar și medici sau profesori, care s-au îmbolnăvit și au ajuns aici, unde vor rămâne până la sfârșitul vieții. Cel mai tânăr are în jur de 30 de ani, iar cel mai în vârstă, 70”, ne precizează Doru Georgescu.
Discuția o purtăm în biroul coordonatorului centrului. La un moment dat, ușa se deschide, și prin crăpătura ei apare un cap de bărbat, care cere o țigare. Asistăm la următorul dialog: „Cătălin, închide ușa și vorbim după aceea.”/„ Da’ îmi dai și mie o țigare?”/ Da, dar după ce termin aici.” „Cea mai mare problemă pe care o au acești oameni este aceea că noi nu suntem pregătiți
să-i înțelegem pe cei cu afecțiuni neuropsihice, îi respingem din start, unora le este chiar teamă de ei. Cei mai mulți devin agitați sau agresivi atunci când cineva se poartă urât cu ei. Ușa se deschide, din nou. Apare, de data asta, un cap de femeie: Da-ți-mi și mie o țigare, că mama mea nu a mai venit de mult!” Ne hotărâm să încuiem ușa, pentru a nu mai fi deranjați. „Uneori, suntem mai neajutorați ca ei și neputința noastră se transformă în neșansa lor”, spune Doru Georgescu, cu amărăciune.
Abandonați în calvarul suferinței
Nu poți să nu simți că șeful centrului este marcat, la rândul său, de suferința semenilor lui. Și e de înțeles, atunci când asculți ce-ți povestește: „La noi, aparținătorii trebuie să vină o dată pe lună să plătească o cotizație, în medie, 600 de lei. Ei bine, vin aici, se duc glonț să achite cotizația respectivă sau taxa de spitalizare și pleacă, nici măcar nu catadicsesc
să-și vadă rudele, mamă, soră, copil… Chiar și cei cu retard mental grav, cu care nu poți comunica, în zilele de vizită, stau în fața porții cu speranța că va veni cineva să îi viziteze. Cei mai mulți rămân doar cu dezamăgirea. Avem cazuri în care, de 7-8 ani, nu a mai venit nimeni să-i vadă.”
La granița umanității
Doru Georgescu este supărat pe presă, din cauza goanei după senzațional. Dar, spune el, nimeni nu este interesat de greutățile pe care le întâmpină personalul care îngrijește bolnavii. Un caz care a făcut mare vâlvă în mass-media, își amintește Doru Georgescu, a fost cel al unei fete care, după ce a avut o encefalopatie, a fost crescută de bunica sa într-o cușcă de un metru pătrat, legată cu un lanț. „La 32 de ani, nu știa să meargă, nu știa să se hrănească. Noi, aici, am învățat-o să meargă, să se hrănească, mănâncă singură acum. Are un retard mintal grav. Nu se poate colabora cu ea. Nu suportă să stea îmbrăcată. Am încercat cu salopetă, pantaloni, cămașă de noapte, dar, în maximum 10 minute își smulge hainele de pe ea. Situația aceasta a făcut deliciul presei de scandal. Nu putem judeca bolnavii psihic, pentru că au o patologie total aparte, față de alte boli. Mai avem un caz, un tânăr de 31 ani, care a crescut într-un centru de plasament și prezintă un retard mental grav, nu comunică, nu articulează niciun cuvânt. În total avem 30 de pacienți cu oligofrenie și retard mental sever, căpătate în urma unor encefalopatii”, povestește Doru Georgescu.
O muncă plină de sacrificii și greutăți
Șeful centrului spune că are o echipă foarte bună, de oameni muncitori, care cunosc problemele și știu să-și facă treaba. „Angajații lucrează în patru ture. În perioada concediilor, pe un etaj de 40 de pacienți sunt doar 2 îngrijitori sau 2 infirmieri și o asistentă, ceea ce este insuficient. Pe timp de zi sunt 4 asistente la cei 192 de asistați. Zilnic avem cam 20 de angajați care interacționează direct cu bolnavii. Avem 3 medici generaliști și un medic psihiatru, de specialitate, care lucrează doar marți și joi, când face scrisorile medicale pentru obținerea rețetelor compensate și care face și evaluarea periodică a pacienților. Organigrama este în curs de modificare. Noi am mai solicitat posturi. Un post de ergoterapeut, care să facă terapie ocupațională, un psiholog, care să relaționeze cu ei, care să le pună muzică, să îi învețe să danseze”, ne informează Doru Georgescu. Probleme sunt și cu condițiile de cazare. A existat un normativ care prevedea că centrul poate asigura tratamentul pentru 220 de asistați. Acum, spune Georgescu, sunt 192 de asistați, cu 50 mai mulți decât permit standardele și normele actuale. Sunt saloane supraaglomerate, în care dorm și câte 10 pacienți. O dată la două zile asistații sunt îmbăiați, iar zilnic li se schimbă lenjeria intimă. Celor 60 de pacienți, care suferă de incontinență urinară, „gatoși” li se spune aici, așternuturile sunt le schimbate, de asemenea, în fiecare zi. Cam 80% dintre pacienți se pot hrăni singuri. Ceilalți sunt hrăniți, unii la pat, cei care nu se mai pot deplasa, sau de către infirmieri și îngrijitori. Norma de hrană, însă, mi s-a părut ridicolă: 10 lei pe zi…
Am vizitat și câteva saloane. Pacienții ni s-au părut destul de bine îngrijiți. Într-unul dintre saloane, o femeie, care mi-a spus că fusese asistentă medicală, m-a întrebat, plină de speranță. „Nu-i așa că ați venit să ne luați acasă?”…
