Vă vorbeam, într-un editorial anterior, despre resemnarea mioritică a românilor, în fața sorții. Acum, vreau să vă povestesc un banc, care mie mi se pare cât se poate de reprezentativ în privința atitudinii poporului român față de problemele vieții.
E dis-de-dimineață. Mijesc zorile. Vasile iese din casa lui frecându-și urdorile de la ochi. Se întinde îndelung și scapă un căscat prelung. Își aprinde o „mărășească”. Se așează pe vine pe prispă și trage cu sete din țigare, privind, fără expresie, în zare. Fumul îi înlăcrimează, pentru o clipă, ochii. Deodată, ca prin ceață, zărește în depărtare un vălătuc de praf. Se aud trosnete și tropăituri. Se freacă nedumerit la ochi, când, ce să vezi? Din depărtare se ivește un elefant furios. Namila face ravagii. Dărâmă tot ce-i iese în cale. Case, grădini, livezi, grajduri și cotinețe. Nu iartă nimic. Impasibil, Vasile trage mai abitir din țigare. Privește gânditor către namila care se apropie amenințător și scoate câteva rotocoale de fum. Își stăpânește, cu greu, un căscat. Țigarea îi sfârâie între deștele noduroase. Estimp, elefantul își vede de treabă. Rade tot. E din ce în ce mai aproape. „Uite, aia este casa soră-mii”, își zice Vasile în gând. Nu apucă să termine și casa este una cu pământul. Pachidermul este din ce în ce mai furios. Dezastrul este total. Vasile continuă să tragă , tacticos, din „mărășească”, fixând, nepăsător animalul, care deja îi devastează grădina. Fiara se năpustește asupra casei, în care mai dorm nevasta și copiii lui Vasile. O pune la pământ și pleacă mai departe. Vasile scapă, ca prin minune. Mucul de țigare îi frige deștele. Mai trage o dată din el și-și arde și buzele. Ochește un găinaț din bătătură și cu un bobârnac trimite mucul fix în vârful acestuia. Încearcă și o flegmă, dar ratează. Se întoarce și vede elefantul dispărând în zare. Își scoate altă „mărășească”, trage o limbă de-a lungul ei, să o umezească, privește cu ochii mijiți namila, care de-abia se mai zărește prin norii de praf, și spune: „Și mai du-te și tu în p…. mă-tii!”…