La vremea la care scriu aceste rânduri, apele s-au mai liniștit. Într-un efort fără precedent în viața socială a României moderne, copiii și părinții lor au fost interogați asupra credinței lor. A modului în care văd ei lucrurile legate de ora de religie.
Spun, fără precedent, pentru că, în general, nu prea întrebăm copiii dacă le place ce fac la școală, cum se împacă unii cu alții ori cu profesorii lor, înghițim pe nemestecate toate toanele celor din școală, din dorința de a nu ne expune copiii. Pentru mulți dintre copii, școala aduce mai degrabă cu un spațiu de excludere, decât de învățare. Oamenii care ne prezintă libertățile ca pe niște fructe într-o piață de piese auto sunt dezamăgiți. Ba chiar ne înjură, ne socotesc ultimii oameni, pe noi, cei care credem că Dumnezeu există și e viu. Oameni care se cred dumnezei, care ne înrobesc în firmele lor, care ne strecoară adevărurile lor printr-o rețea de știri contrafăcute ori mediocre, de care am devenit aproape dependenți, dau cu tifla sufletului nostru liber, însetat de Dumnezeu, ca și cum ar trebui să fim ca ei, pentru ca libertatea să existe. Copiii noștri, privindu-i în ochi, le-au transmis: nu, nu vrem să fim ca voi.
Biserica ține vie memoria unei perioade dureroase
Dintre toate comentariile împotriva prezenței Bisericii în reacția poporului la falsificarea dialogului social, cel mai inept a părut cel despre disperarea Bisericii. Izvorul nădejdii poate dispera? S-a aruncat în luptă, prea des ca să-i mai credem pe inventatorii eticii SF, că efortul Bisericii este doar ca să conserve contribuitorii de mai târziu. O spun tocmai cei care fac orice pentru un rating. O fac cei care au dovedit că nu au morala exprimării unor adevăruri, ori care și-au mulat mereu discursul pe structuri de politică editorială absurdă. Tocmai reacția lor vocală a dovedit că îi doare alegerea copiilor și părinților. Familia românească, mică și umilită din toate direcțiile, refuză să locuiască în Absurdistan. Țara în care toate sunt pe dos, răsturnate după interese obscure. Reacția Bisericii vine din cultura sa vie, din memoria sa instituțională. Ca oameni ai Bisericii și părinți ai copiilor noștri și copii ai părinților noștri, știm cum a început prigonirea adevărului mântuitor, în România anilor 1948-1949. Prin scoaterea religiei din școală, apoi prigonirea ei în familie și în asociații creștine, apoi în locașurile de cult. Nu în ultimul rând, din redacțiile de ziar și radio, din editurile care propuneau manuale ori cărți ce mențineau libertatea de gândire. Poate este nevoie să ne reamintim că cele mai de preț școli de catehizare din istoria noastră modernă au fost temnițele de la Aiud, Pitești, Gherla ori Târgșor. Că Periprava ori Canalul întreg au fost Biserică. În numele acestei memorii, s-a născut reacția Bisericii. Chiar cu trădările unora dintre bisericașii săi, ea ține vie memoria unei perioade dureroase.
Generația care crede
în Libertate, ca dar al lui Dumnezeu
Interesant este că, dacă reacționează, Biserica e criticată de ce reacționează. Dacă nu reacționează, de ce nu reacționează. Ca om al Bisericii, nu-mi îngădui să fac o pastorație karaoke, să răspund la nesfârșit nesfârșitelor clișee false și indecente legate de o posibilă vină: vina de a crede. Dar acesta ține de halucinanta lipsă de cultură a omului modern, care lipește de sufletul său toate abțibildurile mediocrității. Copiii au optat pentru demnitate și cultură decentă, pentru a învăța cele ce se pot învăța despre viața cu Dumnezeu, pentru a intui cele ce se cade a fi intuite, pentru a trăi cele care se cer trăite. Le sărut, ca preot, mâna! Poate s-a născut o nouă generație de români care chiar cred în Libertate. Ca dar al lui Dumnezeu, nu învăluire politică.
Fără copiii noștri, nu avem ce căuta în Rai
Sunt două riscuri majore legate de momentul de acum. Fie să cădem într-un triumfalism mediocru, fie să aducem soluții doar pe hârtie, ca să dea bine. Pentru mine, ca pedagog, tată de copii și preot, e tot mai limpede: Eu nu pot privi ora de religie numai în contingența catedrei de psiho-pedagogie, pentru că nu cred în soluții sub clopote de sticlă, în laboratoare vidate de competențe. Școala modernă este un front atmosferic peste care nu putem trece cu avionul cuplat pe pilotul automat. E nevoie să luăm manșa în mână, să ținem de hartă și să comunicăm mai atent. Altfel ne vor bate obrazul copiii, a incompetență și neatenție la nevoi. Asta nu înseamnă că vom putea fi perfecți. Nu înseamnă că tot ce ni se cere a fi schimbat, va fi schimbat fără fundamentare. Că vom renunța la un limbaj specific vorbirii cu și despre Dumnezeu, doar de dragul vocaliștilor din parcările democrației actuale. A crește copii e o chestiune de libertate și responsabilitate, de asumare în Hristos a mântuirii lor. Fără copiii noștri, nu avem ce căuta în Rai. Iertați-ne, că vrem să îi creștem pentru veșnicie. Dar e alegerea noastră, pe cei care nu credeți decât în voi n-ar trebui să vă intereseze de-acum. Egoismul e doar disfuncție, nu mod de viață. Noi vrem să trăim fericirea de a fi părinții copiilor noștri. Cărora le sărutăm mâna ce ne zvântă lacrimile.
