De ce permite Dumnezeu războiul în lume? De ce îngăduie El atâta suferință dacă iubește omul mai presus de orice? Cugetând la proporțiile și profunzimea suferinței din Ucraina și nu numai, trebuie să mărturisesc faptul că, încă mai întâlnesc oameni care găsesc existența lui Dumnezeu greu de crezut. Am ținut neapărat să tratez acest subiect pentru că el este oglinda noastră, a unei lumi nemulțumite de ea însăși care, de multă vreme, s-a îndepărtat nespus de Dumnezeu și nu mai prețuiește cuvântul Său.
Articol publicat în Jurnalul de Ilfov Nr. 594, ediția print
“Prin Evanghelia Sa, Domnul Hristos i-a învățat pe oameni cum să poarte război cu ei înșiși, cum să se îmblânzească, să se cultive, să se smerească, să se imobilizeze și, de asemenea, cum să se îndumnezeiască prin acest război. El a trasat o strategie și tactică precise. A arătat în chip minunat oamenilor cum trebuie să fie ca să nu se ajungă la război între ei și împotriva lor. El nu a afirmat că nu va fi război, ci a învățat cum să nu fie provocat războiul. Însă, cu duhul Său prorocesc, El a prevăzut că nu toți oamenii vor vrea să îl asculte și că din pricina aceasta vor fi multe războaie. Veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie… că se va scula neam peste neam și împărăție peste împărăție (Matei 24, 6-7). Mântuitorul a adus pace între oameni, a adus bunăvoire, a adus înțelegere, a descoperit calea, a numit mijloacele, a dăruit ajutor statornic tuturor și fiecăruia. Însă toate aceste daruri dumnezeiești le vor refuza mulți, și ca atare vor fi bătuți cu sabia războiului. Nu vor fi bătuți cu război îndată ce păcătuiesc, ci după îndelunga și preaîndelunga răbdare și iertare a lui Dumnezeu. După ce toate celelalte mijloace înțeleptitoare sunt epuizate, Dragostea Cerească se slujește de mijlocul ultim – baterea copiilor Săi cu biciul războiului”. Cuvântarea atât de potrivită zilelor noastre aparține Sfântului Nicolae Velimirovici și este prezentată în lucrarea “Războiul și Biblia”. Ea nu poate decât să ne arate că scopul omului în această lume este cunoașterea lui Dumnezeu, care în cele din urmă va aduce adevărata și veșnica împlinire umană.
Omenirea este împotriva lui Dumnezeu și a scopului Său
Traiul în lipsa credinței ne va aduce numai suferință, ne va accentua orgoliile care vor perpetua agresivitatea și vor genera tot mai multe abuzuri și orori în lume. Omenirea este împotriva lui Dumnezeu și a scopului Său, de ani buni, cu precădere în ultimii ani. În loc să se supună lui Dumnezeu și să I se închine, oamenii se răzvrătesc împotriva Lui și își aleg propriile căi așa încât se găsesc înstrăinați de Dumnezeu, vinovați din punct de vedere moral înaintea Lui, afundându-se în întunericul spiritual, alergând după dumnezeii falși pe care singuri și i-au creat. Cumplitele rele umane existente acum și în apropierea graținelor noastre sunt o mărturie a decăderii umane în această stare de înstrăinare spirituală de Dumnezeu. Biblia spune că Dumnezeu a lăsat omenirea pradă păcatului pe care aceasta l-a ales. El nu intervine pentru a-i pune capăt și lasă decăderea umană să-și urmeze cursul. Acest lucru nu face decât să sporească responsabilitatea morală a omenirii înaintea lui Dumnezeu, precum și răutatea noastră și nevoia noastră de iertare și curățare morală. Fără îndoială, Dumnezeu are un plan. Atâta timp cât Dumnezeu știe totul, El nu este surprins de prezența în lume a păcatului și a răului, care aduc atâta suferință. Dar dacă Dumnezeu știe tot din veșnicie, atunci El e perfect capabil să folosească suferința în lume pentru a-și duce la capăt planul de mântuire. Cel mai bun și mai simplu exemplu este Hristos, care a suferit în mâna unor oameni răi. Prin suferința Lui pe Cruce și prin Învierea Sa, noi avem certitudinea biruinței asupra morții.
Să ne dezarmăm de păcat!
Cum să-i îmbunăm pe conducătorii lumii, pe aceia care au putere de decizie și în loc să ne ajute să ne ducem traiul zilnic, în armonia care ne binedispune, care ne duce către succes și ne înfrumusețează viața, împrăștie frică, tristețe, boală, ură și minciună? Când totul pare pierdut, mai putem face ca visele noastre să devină realitate? Din capul locului trebuie să reținem că înlocuirea lor cu alți oameni mai înțelepți și cu un suflet mai bun, mai frumos pică. Răspunsul vine chiar de la Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Mai exact, din dragostea Lui pentru noi toți care a fost, este și va rămâne neștirbită. Urmându-I porunca “iubiți-vă unii pe alții cum v-am iubit Eu/Cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi”. Cu o dragoste frățească, aș spune eu. Dar asta presupune să ajungem la puritatea spirituală care să ne lumineze adâncul inimii și minții. Nu putem să-i iertăm pe cei ce ne greșesc câtă vreme avem sufletul întunecat de ură și amar, iar mintea ni se îneacă în gânduri negre. Deci… cum să iertăm când suntem tentați mai degrabă să-i judecăm și să le răspundem cu aceeași îndârjire decât să ne deschidem sufletul către ei?! Să începem cu aprecierea faptelor lor bune. Apoi, să ne rugăm la Domnul să le putem ierta greșelile care ne provoacă atâta durere și să-i iubim ca pe propria persoană, indiferent de stările lor, de zbuciumul și de mânia manifestată către noi. Așa ne îndeamnă preasfinții părinți să relaționăm cu oamenii care ni se arată potrivnici. Să cinstim cuvântul Domnului care ne-a povățuit “iubiți-vă aproapele ca pe voi înșivă”. Asta nu înseamnă că ne lăsăm manipulați și înjosiți de cei care ne fac sufletul tăciune și ne amărăsc zilele. Apelând la răbdarea ce ne-a fost hărăzită, dovedim că avem o inimă mare, ce-L iubește pe Dumnezeu mai presus de toate. Pentru că Domnul nostru, Tatăl Ceresc, se află pretutindeni și toți oamenii au fost creați de El. Chiar și cel ce ne greșește cu vorba sau cu fapta, cu voia sau fără voia lui. Nu suntem noi în măsură să judecăm păcatele care murdăresc ființa umană de lângă noi, ci Creatorul său. O poruncă creștină ne învață să respectăm toată făptura, cu atât mai mult ființa omenească ce are chipul și asemănarea Domnului.
