Pe 6 august, creștinii ortodocși și catolici sărbătoresc Schimbarea la Față, unul dintre cele douăsprezece praznice împărăteşti închinate Mântuitorului Iisus Hristos. Se prăznuieşte momentul în care trei dintre apostolii Mântuitorului şi anume Petru, Iacob şi Ioan, aflați pe muntele Tabor, s-au convins că acesta este însuși fiul lui Dumnezeu.
Preot Cristian Burcea, protopop al Protopopiatului Ilfov Nord
Schimbarea la față înseamnă schimbarea înfățișării. La un moment dat, Hristos a dezvăluit ceea ce era ascuns, adică a arătat slava Dumnezeirii cu Care firea omenească a fost unită din clipa zămislirii în pântecele Născătoarei de Dumnezeu. Din iubire de oameni, Hristos a ascuns ceea ce El era dintotdeauna, pentru ca ucenicii „să nu ardă” din pricina nevredniciei lor, ei nefiind încă pregătiți pentru a vedea.
Pe Tabor, Hristos S-a schimbat la Față, dar „nu a luat o altă înfățișare, și nici nu S-a transformat, ci S-a arătat ucenicilor cu adevărata Lui față” (Sfântul Ioan Damaschin). Aceasta înseamnă că Hristos nu a luat ceva ce nu avea, nici nu S-a transformat în ceva ce nu era, ci S-a arătat ucenicilor, așa cum era El în realitate. Practic, atunci când vorbim despre Schimbarea la Față, înțelegem că Hristos a arătat slava Dumnezeirii Sale, pe care o ținea nevăzută prin faptul că aparea oamenilor cu trup obișnuit, pentru că oamenii nu puteau face față vederii Dumnezeirii.
Iisus a ajutat oamenii să-și vadă frumusețea chipului
Pentru ca să arate slava Dumnezeirii Sale, Hristos a urcat pe Muntele Tabor. Lucrul acesta s-ar fi putut petrece și pe o câmpie, într-un loc îndepărtat. Atunci de ce a fost preferat muntele? Urcarea pe munte arată și faptul că cei care vor să vadă slava Dumnezeirii în firea omenească a Cuvântului trebuie să iasă din micime și să ajungă la cele înalte, să urce spre cer, adică să se curățească de toate cele lumești care îi țin legați de pământ. Ucenicii nu au văzut pe Tabor ființa lui Dumnezeu, ci energia necreată a Dumnezeului Treimic în firea omenească a Cuvântului.
Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, pe Muntele Tabor, Hristos le-a arătat oamenilor frumusețea originară a chipului lor, tocmai pentru că El a fost arhetipul zidirii omului, iar omul a fost creat după chipul Său. Prin aceasta, s-a vădit slava chipului, dar și marea cinste pe care o avem de a fi creați după chipul lui Dumnezeu. Originea noastră este nobilă, nu umilă, pentru că slăvitul Hristos a fost prototipul, dar și artistul plămădirii oamenilor.
În afară de Dumnezeul Treimic, pe Muntele Tabor se mai aflau cinci persoane. Lângă Hristos erau două persoane proeminente din Vechiul Testament – Profetul Moise și Profetul Ilie – precum și trei ucenici: Petru, Iacov și Ioan. Primii sunt reprezentanți ai Vechiului Testament, mai precis, unul al Legii (Moise), iar celălalt al profeților (Ilie), în vreme ce Apostolii sunt reprezentanți ai Noului Testament.
Cei curățiți primesc revelația lui Dumnezeu
La marele eveniment al Schimbării la Față a lui Hristos au fost prezenți doar trei ucenici, adică Petru, Iacov și Ioan. Aceste trei persoane au fost luate de Hristos pentru a fi martori și ai altor momente importante, precum învierea fiicei lui Iair sau rugăciunea din grădina Ghetsimani. Alegerea aceasta nu poate fi considerată părtinire, pentru că lui Hristos nu-I putem atribui predispoziții omenești și tendințe pătimașe. Motivația acestei alegeri este profund teologică. Ştim foarte bine că, pentru cei pregătiți de vederea lui Dumnezeu, arătarea lui Dumnezeu înseamnă Raiul, iar pentru cei necurățiți sau nepregătiți, ea este Iadul. De aceea, pentru a primi revelația lui Dumnezeu ca vedere, și nu ca osândă, omul trebuie să se găsească într-o stare duhovnicească corespunzătoare. Se pare, așadar, că cei trei ucenici erau cei mai pregătiți pentru primirea revelației lui Dumnezeu. Pentru ceilalți, aceste lucruri trebuiau să rămână ascunse până după Învierea lui Hristos.
Treptele vieții duhovnicești
Într-o rugăciune a ceasului întâi, simțim nevoia să Îl rugăm pe Hristos:
„Hristoase, Lumina cea adevărată, Care luminezi și sfințești pe tot omul care vine în lume, să se însemneze peste noi lumina Feței Tale, ca să vedem într-însa lumina cea neapropiată”. Este însă nevoie de urcuș și de creștere continuă. Și în Biserică vorbim despre evoluția omului, însă nu de la maimuță la om, ci de la om la Dumnezeu (prin har). Această teorie „evoluționistă” a Bisericii oferă sens vieții și rezolvă toate problemele interioare și neliniștile existențiale ale omului. Sfântul Maxim Mărturisitorul învață că Hristos nu Se arată tuturor în același fel. Celor începători, Se arată în chip de rob, iar celor care urcă pe muntele vederii de Dumnezeu Se arată „în chip de Dumnezeu”.
Îndată ce au văzut slava chipului lui Hristos, cei trei ucenici de pe Muntele Tabor au mărturisit (prin glasul lui Petru): “Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voiești, voi face aici trei colibe: Ție una și lui Moise una și lui Ilie una” (Matei 17,4). Tâlcuind această dorință a ucenicilor, Sfântul Maxim spune că cele trei corturi sunt cortul practicii (al faptei), al teoriei (al vederii de Dumnezeu) și al teologiei (al grăirii de Dumnezeu). Chipul primului cort (al practicii) era Ilie, ca om plin de bărbăție și de cumințenie, chipul celui de-al doilea (al teoriei) era Moise, ca învățător de lege și ca îndreptator, iar chipul celui de-al treilea cort (al teologiei) era Împăratul Hristos, pentru că era desăvârșit în toate. Din această analiză interpretativă se vădesc cele trei trepte ale vieții duhovnicești care alcătuiesc urcușul sufletesc al omului pe Muntele Tabor. Acestea sunt: curățirea, iluminarea și îndumnezeirea.
