Când ne întoarcem din vacanță, ce rămâne?

@ Adevărata călătorie începe abia atunci când ajungem acasă

@ Nu este vorba despre kilometrii parcurși, ci despre drumul pe care îl facem în noi înșine spre recunoștință, spre iertare, spre oamenii pe care îi iubim și, în cele din urmă, spre Dumnezeu    

La sfârșitul vacanței, nu locul din care ne întoarcem este cel mai important, ci ceea ce aducem cu noi în suflet. Mai sunt câteva zile de vară. Prin gări și aeroporturi, pe șosele și prin parcări, oamenii încep să se întoarcă acasă. Mașinile sunt încărcate cu bagaje, pe bancheta din spate se îngrămădesc jucării și perne, iar în telefoane se adună sute de fotografii.

Articol publicat în Jurnalul de Ilfov Nr. 819, ediția print 

Marea rămâne în urmă. La fel și munții. Străzile orașelor și satelor pe care le-am descoperit pentru prima dată rămân și ele în urmă. Și noi pornim spre casă. Aproape inevitabil, la întoarcere, ne oprim la o benzinărie să ne cumpărăm o cafea. Poate că cineva doarme pe bancheta din spate a mașinii. Ascultăm muzica preferată și ne uităm, din când în când, în oglinda retrovizoare, la drumul pe care tocmai l-am lăsat în urmă. După un drum obositor ajungem acasă. Deschidem ușa, lăsăm bagajele jos și începem despachetarea. Hainele intră în mașina de spălat. Sandalele ajung într-un colț al casei. Într-un buzunar găsim câteva fire de nisip. Pe masă punem suvenirurile. Iar telefonul este plin de fotografii. Și, pentru câteva clipe, ne întrebăm: Oare asta a fost tot? Am plecat câteva zile, ne-am bucurat, am râs, am văzut locuri frumoase, am mâncat bine, am dormit mai mult, am stat cu oamenii dragi. Acum ne-am întors. Dar tocmai aici începe adevărata poveste. Pentru că o vacanță se termină. O fotografie se păstrează o vreme. Un suvenir se așază pe un raft. Un bronz dispare încet. Dar ce rămâne în suflet? Răspunsul îl găsim într-o întâmplare din Evanghelie. Într-o zi, zece oameni bolnavi de lepră L-au întâlnit pe Iisus Hristos. Erau oameni cărora boala le schimbase viața și care, probabil, nu mai sperau la prea multe. L-au văzut pe Mântuitorul și au strigat către El. Iisus i-a vindecat. Zece oameni au primit înapoi ceea ce credeau că au pierdut. Zece oameni au plecat. Dar numai unul s-a întors. Unul singur. Acesta a venit înapoi la Iisus, I-a mulțumit și I s-a închinat. Iar Mântuitorul a întrebat: ”Oare nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt?” (Luca 17, 17) De fiecare dată când citesc aceste cuvinte, mă gândesc că întrebarea aceasta nu este numai pentru cei zece oameni din vremea Mântuitorului Iisus Hristos. Este și pentru noi. Unde suntem noi după ce am primit binele? Ne întoarcem să mulțumim?  Sau plecăm mai departe, convinși că ni se cuvenea? Și vacanța este un dar. Ne facem planurile singuri. Alegem destinația. Căutăm hotelul. Plătim rezervarea. Punem hainele în bagaje și pornim la drum. Și avem impresia că totul depinde de noi. Dar câte lucruri se pot schimba într-o singură clipă? O sănătate care ne permite să plecăm. Un drum pe care îl facem și ajungem cu bine. O familie care ne așteaptă. Un copil care râde. Un soț sau o soție care ne ține de mână. Un prieten care ne spune: ”Hai să mai stăm puțin.” O dimineață în care ne trezim sănătoși. O seară în care ne întoarcem în camera de hotel și putem spune: ”Doamne, ce zi frumoasă mi-ai dat!”. Sunt lucruri atât de obișnuite, încât aproape că nu le mai vedem. Dar nu sunt deloc obișnuite. Sunt daruri. Sfântul Apostol Iacov spune atât de simplu: ”Toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de Sus este.” (Iacov 1, 17) Dacă am privi viața cu puțin mai multă atenție, am descoperi că avem mult mai multe motive să spunem ”mulțumesc” decât ne-am imaginat. Într-o altă zi, oamenii se strânseseră în jurul lui Iisus Hristos și nu mai aveau ce să mănânce. Ucenicii au găsit doar cinci pâini și doi pești. Atât. Prea puțin pentru atâția oameni. Și totuși, Mântuitorul a luat ceea ce aveau, a privit spre Cer, a binecuvântat și apoi pâinea a fost împărțită mulțimii. (Matei 14, 19) Mă gândesc uneori că și noi privim prea des la cele cinci pâini și la cei doi pești ai noștri și spunem: ”Este prea puțin.” Avem o vacanță de câteva zile și spunem că este prea scurtă. Avem o casă și ne gândim la una mai mare. Avem o mașină și ne dorim alta mai nouă și mai frumoasă. Avem oameni buni lângă noi dar observăm mai ales ceea ce nu ne place la ei. Suntem sănătoși și ne gândim la toate lucrurile pe care vrem să le cumpărăm. Avem timp și îl pierdem. Avem oameni pe care îi iubim și uităm să le spunem. Poate că nu avem nevoie întotdeauna de mai mult. Poate că avem nevoie să vedem mai bine ceea ce avem deja.

Familia este darul pe care îl uităm cel mai ușor

Ne întoarcem din vacanță și aducem acasă fotografii cu marea. Dar în fotografie apare și omul de lângă noi… soțul, soția, copilul, mama sau tata, care a avut bucuria să vadă pentru prima dată marea sau chiar un prieten. Privind fotografia după câteva luni, nu vom mai vedea doar locul, ci mai ales omul. Atunci vom înțelege că cea mai frumoasă parte a vacanței nu a fost întotdeauna locul în care am ajuns, ci cine a fost lângă noi. Familia nu este ceva ce ni se cuvine. Nici prietenia nu este ceva ce ni se cuvine… nici iubirea, nici timpul. Înainte să-I cerem lui Dumnezeu alte lucruri, ar trebui să-I mulțumim pentru cele pe care ni le-a pus deja în mâini. Să-I mulțumim pentru omul care ne așteaptă acasă, pentru copilul care ne strigă, pentru părintele care încă ne poate răspunde la telefon, pentru prietenul care nu ne-a uitat, pentru casa în care ne întoarcem seară de seară, pentru pâinea de pe masă, pentru o zi care începe, pentru încă o șansă.

Să nu fim dintre cei nouă!

Acesta este gândul cu care ar trebui să ne întoarcem din vacanță. Să nu fim dintre cei nouă care au primit și au plecat.  Să fim dintre cei care se întorc. Să ne întoarcem spre Dumnezeu cu un ”Mulțumesc” spus din adâncul sufletului. Să ne întoarcem spre omul pe care l-am rănit și să-i spunem ”Iartă-mă”. Să ne întoarcem spre părinții pe care i-am sunat prea rar, spre copilul căruia i-am spus prea des ”Mai târziu”, spre prietenul pe care l-am uitat. Și mai ales, să în întoarcem spre biserică și spre rugăciune. Nu trebuie să așteptăm o mare schimbare în viața noastră. Este suficient un pas mic. Un telefon, o îmbrățișare, o iertare, o lumânare aprinsă, o  rugăciune spusă seara, când în casă s-a făcut liniște. Și, uneori, doar atât: ”Doamne, îți mulțumesc.” Pentru că nu știm cât timp avem. Vacanțele se termină. Verile trec. Anii trec. Copiii cresc. Părinții îmbătrânesc. Prietenii pleacă în alte orașe, în alte țări sau, într-o zi, pleacă din această lume. Și abia atunci înțelegem cât de prețioase au fost lucrurile pe care le credeam obișnuite. De aceea, ar fi bine să ne întoarcem din vacanță puțin mai atenți. Să privim omul de lângă noi. Să-l ascultăm. Să-i spunem că îl iubim. Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru el. Să nu amânăm la nesfârșit lucrurile importante. Pentru că nimeni nu ne promite ziua de mâine. Iar Mântuitorul ne-a spus limpede: ”Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale.” (Matei 6, 34) Astăzi avem. Astăzi putem iubi. Astăzi putem ierta. Astăzi putem mulțumi. Astăzi putem face un bine. Iar aceasta este adevărata întoarcere, către noi înșine și către Dumnezeu. La sfârșitul vacanței, despachetăm hainele. Punem lucrurile la loc. Ștergem praful de pe valize. Ne întoarcem la serviciu, la școală, la grijile noastre cotidiene, la viața de zi cu zi. Dar să nu lăsăm să se piardă printre hainele puse în dulap și fotografiile din telefon ceea ce am câștigat mai important. Să păstrăm în noi bucuria, recunoștința, oamenii, amintirea zilelor în care am fost fericiți. Și, mai ales, să păstrăm în inimă gândul că nu am fost singuri pe acest drum. Chiar dacă nu am văzut întotdeauna mâna lui Dumnezeu, am simțit-o în liniștea unei dimineți, în drumul făcut cu bine, în omul care ne-a ajutat, în copilul care ne-a zâmbit, în sănătatea care ne-a îngăduit să ne bucurăm, într-o zi care, pur și simplu, a fost bună. Să ne așezăm câteva clipe în liniște, să privim fotografiile din concediu și să spunem, simplu: ”Doamne, îți mulțumesc pentru vacanța care a trecut, pentru oamenii cu care am trăit-o, pentru toate bucuriile pe care le-am primit, pentru ceea ce am înțeles, pentru ceea ce nu am înțeles încă, pentru zilele bune și pentru cele grele. Doamne, Îți mulțumesc pentru ceea ce am, pentru oamenii pe care mi i-ai dăruit și pentru toate zilele pe care încă nu le cunosc”. Cred că aceasta este întrebarea adevărată cu care merită să ne întoarcem din orice călătorie. Nu unde am fost, nici câți bani am cheltuit, nici măcar câte fotografii am făcut ci cu ce m-am întors în suflet. Iar dacă ne-am întors mai recunoscători, mai iubitori, mai iertători și puțin mai aproape de Dumnezeu, atunci vacanța nu s-a terminat cu adevărat. A rămas în noi.