Dintru început trebuie să lămuresc un lucru: nu sunt împotriva economiei de piață. Dimpotrivă, nutresc simpatie pentru doctrina liberală. Atunci, ce m-a determinat să inventez sintagma din titlu? Faptul că românii au reușit să-și bată joc și de această concepție, singura viabilă, economia de piață, care nu poate exista fără capital, așadar fără „capitalism”. Prin urmare, în ultimii ani, românii au creat un alt tip de societate, sclavagismul capitalist, sau invers, capitalismul sclavagist, care tinde să se generalizeze în toată economia românească. Noul tip de sclavagism este urmarea a două cauze: salariile de mizerie și faptul că angajatorii „uită” să le mai plătească. Din ce în ce mai des, aud oameni în jurul meu care se plâng că n-au mai primit salariul de 4-5 luni. Deunăzi, un amic, funcționar la o firmă de salubritate, îmi spunea același lucru. Dar situația se întâlnește la toate nivelurile, ba chiar și în trusturile marilor „moguli” de presă. Atitudinea acestor patroni, pe lângă că frizează nesimțirea, dar este și cinică, pentru că, în cele mai multe cazuri, nu criza financiară este de vină ci lăcomia lor. Dacă îți ceri drepturile, primești răspunsul cunoscut: „Nu-ți convine, dă-ți demisia! Am zece ca tine care așteaptă la ușă…” Iar angajatul strânge din dinți și pleacă, umilit, să-și rumege amarul. Ce poate fi mai cinic, decât un astfel de răspuns?
În fine, chiar și cel care își primește banii, dar are un salariu de mizerie, experimentează același sclavagism. Sunt oameni cu 800 de lei pe lună, salariu net, care trăiesc la limita supraviețuirii, care nu-și permit să fie consumatori, nu pot cumpăra produse, n-au cu ce-și plăti taxele și impozitele, nu-și pot îngriji sănătatea, devin restanțieri la întreținere, ajungând, într-un final, asistați social, grevând bugetul de stat cu cheltuieli pentru întreținerea lor. Același lucru riscă să pățească și cei care nu mai sunt plătiți. Mai mult, ei nu mai pot beneficia de asigurările sociale și de sănătate, pentru că patronul nu le mai plătește. Reclamațiile la inspecția muncii, în aceste cazuri, rămân și ele, deseori, fără efect, sau au unul foarte dureros pentru angajat, dacă patronul se prinde cine este reclamagiul: concedierea.
Toată această situație are repercusiuni puternice în societate. Fără consum, economia nu se poate dezvolta, nu pot fi create locuri de muncă. Firmele dau faliment, îngroșând rândurile șomerilor. Asigurările sociale intră în colaps, pentru că nu mai are cine să cotizeze la pensii, sănătate sau șomaj. Ia naștere un cerc vicios, care va arunca societatea în cea mai adâncă și neagră prăpastie. Mai mult, se nasc nostalgii după vremuri apuse, de genul, „Înainte era mai bine!” Iar ceea ce este mai trist, diriguitorii acestei țări nu au nicio soluție. Mă scuzați, au una, să fure cât mai mult!
