Cazul Tâncăbești

Încă o nedumerire se adaugă acum, după atâtea altele cuprinse în serialul  nostru, ce pare nesfârşit. Toate s-au succedat într-un volum mare şi un ritm constant. Greu să le rezişti.

Cum poţi să nu ridici din umeri a mirare, cel puţin, când un procuror de talia maestrului Ţicău nu realizează că majoritatea afirmaţiilor sale – din singura noastră convorbire telefonică, lungă de 76 de minute – nu îi acoperă vulnerabilităţile. Dimpotrivă. Iar el se aşază ca un căprior, în bătaia puştii. A faptelor, bineînţeles. 

Toate datele publicate până acum se afla în actele încropite dubios. Minciunile saltă cu vioiciune dintre rândurile care mimează legalitatea. Ipocrizia şi tentaţia ascunzişului sunt atât de vizibile, încât, te întrebi încă o dată ce îi mână pe soţii Ţicău şi Mantale să persiste în sfidarea evidenţelor. Cum pot ei să ignore toate astea? 

Deocamdată, actele, să tacă puţin!

În acest episod schim­băm puţin “vocile”. De la cele ale documentelor, trecem în registrul poveştilor spuse de oameni. Între ei, Ovidiu Parfenie. Culmea e că, în fond, nimic din substanţa tipologică a cuplului Ţicău-Mantale nu se schimbă. 

Iată câteva secvenţe, din începutul filmului confiscării zonei de protecţie a lacului Tâncăbeşti, de către cuplul cu aer snob şi aristocrat.

Era prin iunie, 2010

La fel ca iarna, la gura sobei, detaliile poveştii se deapănă lin. La început, Ovidiu, administratorul legal al Lacurilor Tâncăbeşti a crezut că marele dezvoltator imobiliar, avocat şi proprietar de pământuri – Ştefan Cristea – i-ar fi pus gând rău procurorului Ţicău sau fostului prefect de Bucureşti, Mantale. Mai ştii ce răsare în capul cuiva? Păi, cum să le vândă lor o bucată de teren, tip “petardă”, cum se spune. Cu acte aiurea, de la cap, la coadă. Să fie o încercare a lui Cristea să îi escrocheze? O ţeapă?   

Odată ce i-a încolţit gândul ăsta în minte, Ovidiu s-a gândit cum să facă să-i avertizeze cumva pe cei care se voiau proprietari pe malul lacului, să fie atenţi la acte, să fie prudenţi şi să verifice de două ori înainte să semneze ceva.   

Pontonul Mioarei

Omul, cugetă că Ţicău şi Mantale – veniţi de la oraş, din sferele înalte ale puterii şi neobişnuiţi cu speculanţii şi tunurile lor imobiliare – ar întâmpina cu onestitate sinceră demersul lui. Numai că, galeşa ex-prefect al Capitalei, s-a dat în stambă şi a luat-o vocabula pe dinaintea gândului. Şi zice, cu glasul ei atât de feminin că, atenţie, citat: ”Mie, Ştefan, mi-a promis că îmi face ponton!” 

Ce înţelegem noi de aici? Că vânzătorul,  avocatul pişicher Cristea Ştefan, nu numai că o cunoştea binişor pe Mioara de la prefectură, dar şi ea îi era acum apropiată. Că de ce altfel să îl numească Ştefan şi atât? Başca, pungaşul de el îi şi proiectase în imagini, filmul idilic, cu fata cea bună (politician) – în clipele ei de căutări metafizice  care găseşte tăpşanul cu stuf de pe malul lacului ce îi ia, ca prin minune toate angoasele şi energiile negativ şi le aruncă peste apa fermecată, cu un descântec obligatoriu de neîntoarcere pe malul ocupat al lacului – de făptură feminină serafică. 

Care-i schema? 

De fapt, negustorul de terenuri a încântat-o cumva pe distinsa funcţionară a statului nostru naţional. Probabil că i-a şi zugrăvit secvenţe pastorale, pictate la începutul secolului trecut, de i-a înflăcărat atât de color, imaginaţia. 

Cand a auzit asta, peste Ovidiu Parfene cred că a coborât toată negura din cer. Cum adică? El intenţiona să le protejeze portofelul şi imaginea publică, iar ei să cadă la pace cu un personaj uns cu toate alifiile şmechereşti? 

Altă nădejde, la Ţicău 

Ce şi-o fi zis Ovidiu? Eh, lasă, femeia tot femeie rămâne. Cine ştie ce-o fi încântat-o? Trăgea omul nădejde în echipamentul profesional al procurorului de la Parchetul Iaşi, venit apoi la Bucureşti. De fapt, un înalt funcţionar cu pregătire beton în ştiinţa dreptului. 

Şi a venit o zi când l-a văzut prima dată la faţă. Ce îşi aminteşte Parfenie? Iată: “Bună ziua”, “Bună ziua”.  M-am prezentat şi i-am spus: domnu’ Ţicău, uite care este situaţia – înţeleg că doriţi să achiziţionaţi acest teren şi că vom deveni vecini. Ţin să vă atrag eu atenţia, nu Ştefan Cristea, care este un şarlatan, că terenul este până în apă şi de aceea va intra în litigiu, în justiţie. Şi va fi amestecat în asta ori el, Cristea, ori oricine îl va cumpăra. Eu ţin să vă avertizez, ca să studiaţi mai bine problema”.  

Păi de ce zice Ovidiu asta? Pentru ca minunatul cuplu Țicău-Mantale să nu mai pozeze acum în victime inocente. Cum că n-au ştiut, că ei ar fi de fapt cumpărători de bună credinţă.  Şi toate prostiile astea, cu care cred ei că păcălesc lumea. 

În episodul următor, alte poveşti cu miez, în care vom vedea că absolut toate detaliile din  jocul la vedere al distinşilor funcţionari de stat, spun aceleaşi lucruri urâte, despre nişte oameni care vor neapărat să pară frumoşi, cinstiţi şi cu dreaptă judecată. 

(va urma)