„Câinele de pază” al democrației românești a devenit o potaie răpciugoasă care se gudură la oricine îi aruncă o ciosvârtă. Bine dresat de stăpâni, el mușcă doar la comanda celor care îi mai dau un os de ros. Strunit, mârâie la comandă sau latră doar când patronul i-o cere. Face sluj, doar-doar nu va primi un șut în fund.
O imagine exagerată. Din păcate, cam asta este percepția majorității consumatorilor mass-media din țară. Ziariștilor cu coloană vertebrală și nu sunt puțini, li s-a pus, încetul cu încetul botniță. Ei s-au retras din presa convertită și pervertită, lingându-și rănile, dar nu au capitulat. Există și continuă să se lupte cu morile de vânt, până la ultima suflare. Trebuie doar să știi să-i cauți. Cum am ajuns aici? Putem face un remember necesar și util, pentru a înțelege criza presei din România.
În primul rând, să demontăm două mituri referitoare la acest subiect. În țara noastră câinele de pază, despre care vorbeam mai sus, a „funcționat” dintotdeauna cu multe sincope. Mult mai multe decât în democrațiile consacrate, în care șchioapătă și el destul de des. Doi, gogorița cu „libertatea presei”. Organizații internaționale monitorizează această libertate și ajung la concluzia că sunt state în care presa este liberă, parțial liberă, sau deloc liberă. Să lămurim un lucru. Libertatea este un concept care, ca și adevărul, nu poate avea grade de comparație. Libertatea este sau nu este. Restul este o mare vrăjeală. Dovada? Și în cadrul celor mai prestigioase mijloace de presă, chiar dacă ziariștii nu sunt cenzurați, ei se autocenzurează după cum o cer interesele acționarului care „bagă banul”. La noi, mai mult ca oriunde. În concluzie, există mai multe grade de libertate ale ziaristului, determinate de nivelul democrației din țara respectivă. Prin urmare, după cum spunea Spinoza, „libertatea este necesitatea înțeleasă”.
Să revenim. În ‛89, beția libertății transformase presa românească într-o frenezie mediatică. Apăruse o hemoragie de publicații în care ziariști apăruți peste noapte, alături de cei consacrați, se produceau într-o veselie în nenumăratele tipărituri. Presa dădea în clocot, ca și societatea pe care o oglindea. O slobozenie generală, care nu mai ținea cont de nicio regulă publicistică. Încălușați timp de decenii, românii începeau să se exprime. O libertate sălbatică a cuvântului îi cotropea pe români. Dar calitatea presei, din punctul de vedere al suculenței exprimării și al dorinței de a asana bolnava societate, era fără de cusur. Apoi, goana după profit a fâsâit entuziasmul inițial. Au apărut mogulii, îmbogățiții tranziției. Pentru că Puterea trebuia să aibă un control, SRI nu a pregetat să împăneze redacțiile cu agenți sub acoperire și să asculte, într-o veselie, ziariști. Pentru a obține publicitate, elementul vital pentru supraviețuire, s-a recurs la șantaj, sau la slugărnicie față de reprezentanții Puterii. Ziariștii autentici care se opuneau unor astfel de practici, au fost puși pe linie moartă. Locul lor a fost luat de niște scârța-scârța pe hârtie. Au apărut trusturi de presă și tabloide care nu mai aveau treabă cu nicio informație de interes public, totul în numele Zeului Profit. Cititorul le-a „îngurgitat” cu seninătate, dezamăgit de informațiile dubioase pe care le primea. Ziarele quality au pierdut teren și se luptă cu ultimele puteri să supraviețuiască. Presa s-a îmbolnăvit iremediabil, ca și societatea românească. Cred că s-au molipsit una de la alta. Și totul pare o boală incurabilă.
