@ ”Testamentul Sfinților Închisorilor” sau dovada că există oameni care au preferat suferința în locul trădării credinței
Tinerii vremurilor noastre par a fi atrași mai mult de zgomotul și promisiunile unei libertăți fără Dumnezeu. Există însă și momente rare în care istoria, credința și suferința se întâlnesc pentru a ne aminti cine suntem. Un astfel de moment a avut loc duminică, 8 martie, la Centrul Cultural Buftea, o zi care, în mod providențial, a unit mai multe semnificații aparte: Ziua Femeii, ajunul zilei de 9 martie, zi dedicată Sfinților Închisorilor, și luna martie, cunoscută în Biserică drept ”Luna pentru viață”, când creștinii sunt îndemnați să apere viața copiilor nenăscuți și să sprijine femeile aflate în criză de sarcină.
Articol publicat în Jurnalul de Ilfov Nr. 796, ediția print
În această atmosferă încărcată de înțelesuri frumoase, preoți, profesori, părinți, elevi și studenți s-au adunat pentru conferința intitulată ”Testamentul Sfinților Închisorilor”, un eveniment dedicat memoriei celor care au suferit în temnițele comuniste pentru credință și libertate.
Conferința, organizată de Centrul Cultural Buftea în colaborare cu Primăria orașului Buftea, l-a avut ca invitat principal pe teologul și conferențiarul Danion Vasile, care a vorbit despre curajul și demnitatea celor ce au pătimit în închisorile comuniste. Perioada 1945-1989 constituie una dintre cele mai întunecate pagini ale istoriei românești, când regimul comunist a instaurat un sistem de represiune brutală. Mii de oameni au fost arestați, torturați, înfometați, umiliți doar pentru că și-au mărturisit credința ori au refuzat să renunțe la libertatea lor spirituală. În temnițele de la Jilava, Aiud, Pitești sau Gherla s-a desfășurat un paradox cutremurător: în mijlocul iadului de pe pământ, mulți oameni au devenit sfinți. Danion Vasile a amintit acest lucru prin cuvinte simple, dar puternice: ”Hristos vrea să facă din noi sfinți, o adevărată fabrică de sfinți. Problema este că noi amânăm mereu apropierea de El. Spunem: ne vom ruga mâine, vom posti mâine”. Acesta a adus cu sine o raclă cu sfinte moaște din care izvorăște mir, mărturisind că unii oameni s-au vindecat prin rugăciune de boli grave. Totodată, a vorbit despre Mimeea Timofte, o femeie care a suferit torturi cumplite în temnițele comuniste, un exemplu dureros al cruzimii regimului ateu. De altfel, mărturiile celor care au cunoscut-o relevă că aceasta a fost torturată într-un mod deosebit de crud, iar torționarii au mers până la a-i face fotografii după tortură, în batjocură, pentru a arăta starea în care fusese adusă. Tocmai aceste imagini au devenit mai târziu un simbol al suferinței femeilor din închisorile comuniste. Teologul Danion Vasile a povestit că a cunoscut-o personal cu puțin timp înainte de trecerea ei la Domnul și a vorbit despre suferințele ei ca despre un exemplu al cruzimii regimului comunist și al puterii credinței în fața răului. Deși nu este încă foarte cunoscută publicului larg, Mimeea Timofte este evocată în conferințe și mărturii despre perioada comunistă ca un simbol al suferinței femeilor care au rămas credincioase lui Hristos în închisori. Povestea ei se înscrie în aceeași pagină de istorie dureroasă în care au suferit mii de români printre care preoți, intelectuali, țărani, studenți sau simple mame care au refuzat să-și lepede credința creștin ortodoxă.
Povestea unui copil și prietenia lui cu un sfânt făcător de minuni
Unul dintre cele mai emoționante momente ale întâlnirii a fost mărturia Valentinei Burda, autoarea cărții ”Copilul Sfântului Nectarie”. Aceasta a vorbit despre fiul său, Valentin, un copil care la vârsta de doi ani a fost diagnosticat cu tumoră cerebrală și tumoră pe nervul optic, medicii fiind nevoiți să îi taie nervii optici. De atunci, viața lui a devenit o luptă continuă cu boala, operațiile și suferința. Și totuși, în mijlocul durerii, s-a petrecut ceva ce familia sa numește o minune a credinței. În noaptea de Paști, când copilul avea dureri cumplite, nevăzător deja, s-a ridicat brusc și a spus cu bucurie că vede trei bărbați îmbrăcați în alb, care îi aduseseră jucării și dulciuri și îl chemau cu ei. Pentru mama lui, momentul a fost o încercare sfâșietoare între dragostea de mamă și dorința de a-și vedea copilul eliberat de suferință. Mai târziu, copilul a început să vorbească despre întâlniri cu Sfântul Nectarie, sfântul vindecător de la Eghina, ale cărui moaște se află și la Mănăstirea Radu Vodă din București. De atunci, Valentin a simțit că sfântul îi este prieten și ocrotitor. Un episod cutremurător, povestit de mama sa, s-a petrecut chiar la racla cu moaștele Sfântului Nectarie. Într-o zi, în timp ce oamenii așteptau la rând pentru a se închina, o tânără plângea cu sughițuri. Cuprinsă de durere, s-a apropiat de Valentin și i-a strâns mâinile, spunând că tocmai aflase de la medici că nu va putea avea copii, iar dacă ar încerca să nască, ar risca să orbească atât ea, cât și copilul. Valentin i-a spus cu o simplitate dezarmantă: ”Nu mai plânge. Mergi liniștită. Vei naște un prunc și veți fi bine și tu, și copilul”.
Cuvintele copilului au rămas atunci ca o rază de speranță în inima ei zdrobită. După plecarea lui Valentin la Domnul, la numai zece ani, s-a petrecut însă ceva care a întărit credința celor care l-au cunoscut. La 40 de zile după moartea lui, tânăra a sunat-o pe mama copilului și i-a spus, cu glas plin de emoție, că vorbele lui s-au împlinit: născuse un copil sănătos, iar ea era bine. La parastasul lui Valentin, femeia a venit cu un sac de dulciuri, aducându-le în dar în memoria copilului care, prin credința lui curată, îi redase speranța de a fi mamă. Și, chiar dacă nu a fost vindecat de boală, copilul a primit un alt dar: pacea și bucuria în suferință. În spital, medicii și asistentele nu îi mai spuneau pe nume. Îl numeau simplu: ”copilul Sfântului Nectarie”. Deși a trecut prin 18 operații, unele extrem de dureroase, el nu țipa și nu se plângea. Ridica doar un deget, semn că suferă.
Femeile, martore ale credinței și ale vieții
Și nu întâmplător conferința de la Buftea a avut loc pe 8 martie, de Ziua Internațională a Femeii. Istoria temnițelor comuniste ne arată că nu numai bărbații au suferit pentru credință. Multe femei au fost torturate, închise sau umilite, dar au rămas neclintite în dragostea lor pentru Dumnezeu. În aceeași linie de jertfă și curaj se înscrie și mesajul transmis la finalul întâlnirii: apărarea familiei creștine și a vieții. În luna martie, numită de multe organizații și de Biserica Ortodoxă Română ”Luna pentru viață”, credincioșii sunt îndemnați să sprijine femeile aflate în criză de sarcină și să apere viața copiilor nenăscuți. Tocmai de aceea, teologul Danion Vasile a ținut să menționeze că adevărata libertate a unei societăți nu se măsoară doar în prosperitate sau tehnologie, ci și în respectul pentru viață și familie.
Avem o moștenire pe care nu trebuie să o uităm
Pentru tânăra generație, care nu a trăit anii prigoanei comuniste, aceste mărturii pot părea îndepărtate. Și totuși, ele sunt o parte esențială din identitatea noastră. Tinerii de astăzi cresc într-o lume în care credința este adesea marginalizată, iar familia creștină este privită cu suspiciune. Tocmai de aceea, pilda sfinților din închisori rămâne o călăuză pentru suflete. Ei ne arată că libertatea adevărată nu poate fi închisă între ziduri, credința poate birui orice sistem politic iar dragostea lui Hristos transformă suferința în sfințenie. Cuvintele Mântuitorului, citite la finalul întâlnirii, par scrise chiar pentru acei oameni și pentru noi: ”În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea”, (Ioan 16, 33). Așadar, conferința a fost o aducere aminte, o invitație la conștiință. Pentru că memoria Sfinților Închisorilor nu este doar o lecție de istorie, ci un testament spiritual. Un testament care ne spune că, într-o lume ce uită tot mai des de Dumnezeu, există oameni care au preferat suferința în locul trădării credinței. Iar dacă, astăzi, noi putem vorbi liber despre Dumnezeu, familie și viață este și pentru că acești oameni au avut curajul să sufere pentru adevăr. De aceea, pentru tinerii de astăzi, amintirea lor nu este o poveste din trecut. Este mai degrabă un apel la curaj, credință și iubire de Dumnezeu.
