Am surprins, mai deunăzi, o discuție între doi concetățeni. Spunea unul: „Frate, e clar, nu mai avem nicio șansă. România este mâncată. Nu se mai poate face nimic. Iar am fost păcăliți!” Vorbele lui m-au făcut să-mi amintesc de balada Miorița. N-am putut în ruptul capului să înțeleg atitudinea ciobanului moldovean. Păi cum, domnule, vine oaia, săraca și-i spune stăpânului ce pun la cale vrânceanul și ungureanul, iar el, în loc să găsească o soluție să scape nevătămat, acceptă, cu seninătate, să fie mătrășit. Uită că el este mai ortoman, adică mai chipeș, mândru și viteaz, după cum ne lămurește DEX-ul, ba are și câini mai bărbați. Ce folos! Lui îi arde să își regizeze, în amănunțime, ceremonia de înmormântare. Vrea tot felul de fluierașe, în loc să pună mâna pe un par și să se apere. Ați putea spune că această decizie aduce, pe undeva, cu sacrificiul cristic. Eu unul nu cred. Sacrificiul lui Iisus are o semnificație diferită de comportamentul depresiv al oierului nostru. Mie mi se pare, mai degrabă, că personajul este fraier de-a dreptul. Ei bine, această atitudine pare să fie determinată genetic la poporul român. O genă mortală, care ne face să ne resemnăm și să capitulăm cu mult prea mare ușurință în fața vitregiilor sorții. Un sindrom fatal, care ne mână către pieire. În același timp, însă, ne uităm cu pizmă la alte popoare, cum ar fi japonezii sau nemții și înghițim în sec când îi vedem cât sunt de dârji, hotărâți și solidari în lupta cu vicisitudinile destinului. Dar, dacă stăm să ne gândim bine, această soartă
ne-o cam croim singuri, cu mâna noastră. Păi ce au făcut mânuțele românilor la alegeri? Au votat, pline de speranță, o pletoră de politicieni care, ghinion, le-a tras de fiecare dată clapa. Și asta deoarece, electoratul român nu are, deocamdată capacitatea de a ALEGE. Așa cum spunea un filosof contemporan, „românii nu aleg, votează”. Și pentru că lucrurile stau cum stau, românii au ajuns să aleagă să voteze împotrivă. Și iată cum, în urma acestei atitudini, „țărișoara noastră”, vorba lui Nae Cațavencu, se afundă din ce în ce mai mult în mlaștina decăderii economice, dar și morale. Și ce face românașul? În loc să stea strâmb și să judece drept, să găsească soluții pentru ieșirea din impas, adoptă același fatalism ca și ciobanul mioritic. Se pierde în lamentări nesfârșite, în loc să-și suflece mânecile și să rezolve, dracului, odată, situația. În aceste condiții, mai că-mi vine și mie să cred că, într-adevăr, nu se mai poate face nimic. Mai ales că, în ultima vreme, am constatat că semenii mei nu au altă preocupare decât aceea de a-și fura singuri căciula, de a-și trage singuri la gioale. Un adevărat sport național, care nu face nimic altceva decât să desăvârșească decăderea nației. Ce-i de făcut? Dacă ar fi să ne luăm după simptomele sindromului mioritic, ar trebui să procedăm ca în bancul cu Radio Erevan în care un ascultător întreabă ce trebuie să facă în caz de explozie atomică. I se răspunde că trebuie să se dezbrace în pielea goală, să se învelească într-un cearceaf și să se îndrepte încet, dar foarte încet, către cimitir. Nedumerit, ascultătorul revine și întreabă: de ce foarte încet? Răspunsul vine sec: ca să nu se creeze panică!
Concluzia e una singură. Dacă nu ne vindecăm de acest sindrom, totul se va transforma într-o voluptoasă sinucidere în masă. Ca atare, vă urez sinucidere ușoară!
