De ceva vreme, îmi fac cruci peste cruci când văd cât de coruptă este România. Dacă, până acum, corupția din țara noastră era reprezentată de plevușca gen „nașii” de tren, în ultimul timp DNA a început să scoată la suprafață rechinii cei grași. Dar ceea ce mă înspăimântă cel mai tare este amploarea fenomenului. Oameni buni, mai există cineva cinstit în țara asta, în afara amărâților și a idolului lor, Ion Iliescu? Cum să nu te sperii când vezi că la toate nivelurile societății și ale administrației oamenii nu au alt țel decât acela să fure? Ce se întâmplă cu țara asta? Deputați, senatori, judecători, miniștri, președinți de consilii județene, directori ai unor instituții care gestionează fonduri importante, polițiști, oameni de fotbal, primari fură cu nerușinare milioane și milioane de euro. Dacă faci o listă cu cei care au fost „săltați” în ultima vreme, te apucă amețeala. După mine, operațiunea „mani pulite” desfășurată în Italia, prin anii ’90, când peste 5.000 de persoane au fost arestate și jumătate din parlamentarii italieni erau anchetați, începe să pălească în fața putreziciunii care a cuprins România. Încă o dată, avem șansa să ocupăm un rușinos loc fruntaș, de data asta la corupție.
Pe de altă parte, mă întreb de ce de-abia acum ne este arătat acest spectacol dizgrațios? S-au trezit dintr-o dată organele și s-au hotărât să facă curățenie? De unde acest stahanovism în depistarea și trimiterea în justiție a tâlharilor care au jecmănit țara asta, atâta amar de vreme? Ce-au păzit „structurle” cum le spune Băsescu, până acum? Oricum, mai bine mai târziu, decât niciodată!
În altă ordine de idei, cu cât mă gândesc mai mult la cum a ajuns România o țară de hoți, îmi dau seama că dorința de a fura a ajuns să facă parte din subconștientul național, din subconștientul colectiv. Puțini români mai au sentimentul că a fura din proprietatea colectivă este o infracțiune. „Cum, mă întreba un individ, cu ingenuitate, dacă ai ajunge să ai bani mulți pe mână, nu ți-ai trage și tu ceva pentru tine și familia ta?” Acest lucru i se părea atât de firesc, încât era uluit că mie nu mi-ar trece prin cap așa ceva. Sau, povestea cineva, atunci când își sfătuia copilul să fie cinstit în fiecare situație din viață, a primit un răspuns stupefiant: „Ce vorbești tu, mamă, tu nu vezi că ăștia care fură pe rupte o duc bine, mersi?” În asemenea condiții, ce să mai crezi despre moralitatea propriului tău popor? Paradoxal, însă, foarte mulți îl invocă pe Vlad Țepeș, singurul, după părerea lor, care ar mai putea rezolva situația. Chiar dacă DNA pare să își asume acest rol, eu cred că există o singură soluție: o schimbare radicală în conștiința românilor, care ar putea fi dată de sentimentul că dacă vom continua așa ne vom autodistruge, ca nație.
