Suntem ceea ce protejăm, ceea ce apărăm

Zinc, Baloteşti, italieni: mi-e drag de voi! Vorbesc serios. Nu vă grăbiţi totuşi să credeţi ca m-a lovit liftul. Nu sunt nici exaltat, nici iraţional.

Pe de altă parte, îmi dau seama că poate fi ciudat să auzi pe cineva, care îi declară zincului că îl iubeşte. Şi îi mai permit să scrie în ziar? Pare gogonată. Cumva, vă-nţeleg şi pe voi. Cu afecţiunea pentru Baloteşti şi italieni, hai, mai treacă-meargă. Dar cu zincul…Vă explic mai încolo.

Ce înseamnă asta?

Ce este de fapt „Zincheria”? E numele din italiană al unei unităţi industriale noi. În traducere liberă, ar însemna „Fabrica de zincare”. A apărut în plin câmp, la Baloteşti, în Ilfov. Mai precis, construcţia ei a demarat la începutul anului trecut. Iar de câteva zile, s-au încheiat cu bine toate probele tehnologice. Verdictul a fost cel aşteptat. Totul e la parametrii optimi. Aşa că vineri, 26 aprilie, va avea loc, deschiderea oficială. Va fi tăiată panglica de inaugurare, în  prezenţa oficialilor noştri şi a reprezentanţilor acţionariatului majoritar italian, de la „Bordignon Group”. 

Ce treabă au ei cu România?

În fond, nimic surprinzător. Capitalişti cu o experienţă de peste 40 de ani în domeniul zincării termice (protecţia modernă şi cea mai eficientă pe termen îndelungat împotriva coroziunii) cei de la „Bordignon Group” au sesizat imediat că, la noi, există o piaţă extinsă, la nivel naţional. Tot ce numim generic infrastructură are nevoie de lucru făcut temeinic, durabil, pentru zeci de ani în şir. 

Alessandro Maglioni și Dragoș Bicheru

După discuţia cu ei, primul – director general al „Zincheria” din Baloteşti şi al doilea – director de producţie, totul a căpătat contur concret. Din „câte şi mai câte”, 

s-au adunat: protecţia rutieră a şoselelor şi autostrăzilor, oricare altă construcţie de oţel, stâlpii liniilor feroviare electrificate, turnurile de telecomunicaţii, sistemele de transport industriale şi urbane ale energiei electrice etc. Adăugaţi apoi, orice alt domeniu unde oţelul are o mare pondere şi trebuie protejat perioade lungi de timp. Acum aveţi imaginea deschiderii acestui front uriaş de lucru de la noi. Şi asta e numai începutul. 

Adică, zinc, dragostea mea?

Da. Pare cam bizară afirmaţia. Vă asigur totuşi că nimic nu e din tra-la-la, la cap. Un răspuns e că avem prejudecăţi şi suntem plini de clişee. Adică, putem accepta dragostea, deseori bolnăvicioasă, pentru aur, diamante fabuloase, automobile fulger, iahturi, case şi refuzăm o constatare aflată sub nasul nostru? Aceea că, în civilizaţia super tehnologică de azi, tot ce e din oţelul aflat în cele mai diverse forme şi dimensiuni, se degradează oră de oră. 

Ştiţi cât ne costă asta? Ştiţi ce se întâmplă cu mediul natural? Ştiţi câţi bani dau francezii să întreţină monumentalul lor turn Eiffel? Ştiţi că zincul banal şi ieftin “se sinucide” lent, numai ca oţelul să vieţuiască intact, zeci de ani?  

Mai gândiţi-vă. Vorbim în numărul viitor al ziarului.