În acest an, pe 12 iulie, se împlinesc 157 de ani de la înfiinţarea primei instituţii de statistică din ţara noastră, ani în care personalităţi marcante și-au adus contribuţia la dezvoltarea şi instituţionalizarea statisticii. Dintre aceștia, amintim de Nicolae Şutu (1798-1871), Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) sau Dionisie Pop Marţian (1829-1865).
Pe parcursul celor 157 de ani de existenţă, statistica publică românească a reuşit, cu mijloace şi resurse limitate alocate în diferite perioade, să-şi constituie un fond inestimabil de informaţii cu privire la evoluţia economică şi socio-demografică a României.
Este deosebit de sugestiv faptul că prima acţiune de mare anvergură a statisticii oficiale, imediat după constituirea ei, a fost recensământul populaţiei din Principatele Unite, în anii 1859 şi 1860, care a asigurat date, culese după principii ştiinţifice, privind populaţia, casele, şeptelul şi proprietatea funciară. La acesta s-au adăugat, ulterior, recensămintele efectuate în anii 1899, 1912, 1930, cele din a doua jumătate a secolului XX, adică din anii 1948, 1956, 1966, 1977, 1992, precum şi cele din prima parte a secolului XXI, respectiv din anii 2002 şi 2011. De asemenea, se mai pot menţiona recensământul stabilimentelor industriale, din 1863, ancheta industrială din 1901-1902 sau cercetările în domeniile statisticii agriculturii, comerţului, justiţiei, a muncii, învăţământului sau a celei financiare.
Lucrări statistice complexe
După evoluţia ascendentă, cu deosebire în anii ’30 şi ’40, sub conducerea lui Sabin Manuilă şi a lui Anton Golopenţia, statistica românească a intrat într-o perioadă de declin, începând cu anul 1950. În condiţiile politice deosebit de dificile ale perioadei staliniste şi a totalitarismului, s-a produs totuşi o ameliorare în anii ’60. Datorită aportului lui Mihai Levente, s-a realizat o anumită deschidere spre exterior, prin reluarea participării statisticii româneşti la activităţile unor organisme internaţionale, îndeosebi ale Comisiei de Statistică a ONU. De asemenea, în perioada în care la conducerea Direcţiei Centrale de Statistică s-a aflat prof. Mircea Biji, s-au organizat şi desfăşurat cu regularitate primele consfătuiri ştiinţifice anuale de statistică. În anii ’70 a funcţionat “seminarul Onicescu”, sub conducerea celui al cărui nume îl purta. În consecinţă, în anii ’60 şi ’70 s-au realizat o serie de lucrări statistice complexe, printre care: recensământul populaţiei şi locuinţelor din 1966 şi 1977 (împreună cu ancheta privind înzestrarea populaţiei cu bunuri de folosinţă îndelungată), calculul venitului naţional în dolari, prima balanţă a legăturilor dintre ramuri, precum şi implementarea prelucrării electronice a datelor statistice. Anii ’80 au însemnat o nouă perioadă de stagnare, statistica îndeplinind rolul unui “contabil al marii întreprinderi-economia naţională” pentru care înregistra cu stoicism datele raportate “în goana depăşirii planurilor cincinale”. Ingerinţele politice în activitatea de statistică au făcut total necomparabile cele mai multe dintre datele obţinute în anii ’80.
Schimbările de ordin politic şi social intervenite după anul 1989, când România a optat ferm pentru trecerea la o societate democratică şi la economia de piaţă, au creat premisele transformării profunde şi a modernizării statisticii oficiale din România. În ultimii 22 de ani, Institutul Naţional de Statistică a depus eforturi deosebite pentru a-şi perfecţiona instrumentarul de lucru, de a utiliza tehnologia modernă a prelucrării informaţiei, de a prezenta pe scară tot mai largă metodologiile şi rezultatele cercetărilor statistice, asigurând transparenţa deplină pentru toți utilizatorii. Institutul Naţional de Statistică nu produce statistici – ci servicii care au la bază date statistice cu privire la evoluţia proceselor şi fenomenelor, în noile condiţii de organizare şi funcţionare a complexului economico-social naţional.
